Piţi şi coca, neam de traistă.

Aş fi vrut să scriu despre Acropole, unde am fost sâmbătă, dar faza de ieri prea m-a zgârîiat pe retină şi timpane, aşa că nu pot trece mai departe până nu v-o povestesc.

Nu ştiu ce să zic. Poate deja aparţin unei generaţii expirate sau poate că numai sunt ruptă de realitate, fiind de felul meu mai mult omu’ pădurii, varianta feminină, decât orăşancă. Totuşi, parcă aşa ceva nu se face. Şi asta am observat-o şi prin restul lumii, pe unde am mai umblat.

În orice aeroport e un oarecare zumzet dat de sutele de oameni ce-şi aşteaptă rândul fie la check-in, fie la control. Ieri m-a întâmpinat acelaşi zgomot de fond în Atena. Numai că pe măsură ce mă apropiam de zona unde îşi are Carpatair ghişeele, parcă zarva creştea. Acolo am dat peste un grup vesel, de vreo cinci personaje, care se pare că încă nu terminase cheful de peste noapte. Asta a fost prima impresie. La o mai atentă ciulire a urechilor am dat de nişte glume de autobază pe care şi el aruncau unii altora, plus tot felul de remarci pline de impertinenţă faţă de tipele care emiteau taloanele de îmbarcare. OK, aveau şi ele partea lor de vină. Sunt deja trecută printr-o grămadă de aeroporturi, dar atâta răsfoit printre hârtii ca şi aici nu mi-a fost dat niciodată să întâlnesc. Plus ritmul de melc anchilozat care e caracteristic zonei. Am stat doar patru zile printre greci, dar cam peste tot am observat în câteva situaţii că au timp. Aşa că, pe lângă că se mişcă încet, parcă ar face-o şi în reluare. Dar ai noştri, neam de viteji, în loc să le grăbească pe tipe, că în definitiv asta le era problema, comentau cât îi ţinea gura într-o limbă care nu putea fi înţeleasă decât de cei de-un neam cu ei.

După vreo câteva minute grupul s-a lărgit, moment în care a intrat în funcţiune o cucoana foarte cosmeticită şi, până atunci, cu aere de mare doamnă. Dar a fost destul să deschidă o singură dată gura ca să iasă din ea mirosul de ţaţă atoateştiutoare. S-a spulberat pe una dintre tipele nou venite, care, din discuţiile ulterioare, am dedus că i-ar fi noră. Drept şi cu mâna pe inimă vă spun, pentru mine o astfel de soacră ar fi motiv sigur de divorţ. Nu ştiu cât o să reziste fătuca respectivă, dar nu îi dau prea mulţi ani de-acu înainte alături de progenitura individei. De fapt, în autobuzul ce ne-a dus la avion, a şi avut un moment de revoltă. După ce vreo două minute soacra i-a tocat una-ntr-una, ca o meliţă stricată, asta i-a tăiat-o scurt şi cu glas tremurat, mai-mai să plângă:

- Nu vă mai suport şi nu mai vreau să am de-a face cu dumneavoastră.

După care s-a mutat în capătul celălalt al maşinii, lăsând-o pe babetă să bodogăne în urma ei.

Dar până la autobuz am mai trecut printr-un moment de mare angajament. Am stat la rând la controlul paşapoartelor. Au fost vreo trei ghişee pentru “All passports” şi unul singur pentru EU. De la ăsta din urmă numai ce plecase cineva, iar cel din faţa mea nu a avut sprintul pregătit să îi ocupe imediat locul. Au venit din spate două din japiţele din grupul vesel, au trecut în trombă pe lângă noi şi s-au înfipt acolo.

- Hai, fată, dă-i în p…la mea de băşinoşi, că ăştia nu-s din uie. Ăsta-i pentru noi.

De parcă ne-ar fi scris fiecăruia pe ceafă de unde suntem de baştină… Destul şi bine că cel pe de dinaintea mea, care tocmai se pregătea să plece, a rămas vreo două secunde cu piciorul în aer, până s-a dezmeticit ce i s-a întâmplat, eu m-am uitat după ele, nedumerită unde i-a putut creşte nesimţitei organul spre care ne-a trimis, iar două englezoaice ce erau în spatele meu nu au putut înţelege situaţia.

- Dar noi stăm la coadă, i-a spus una celeilalte cu tonul unui om disperat, trezit dintr-odată în mijlocul unei hoarde şi care nu se poate dumiri de ce barbarii îl împung cu suliţa.

Astea ca astea. Dar cred că scopul cu care gaşca s-a trezit în dimineaţa respectivă a fost să le facă stewardess-elor viaţa de nesuportat. Orice trebuia făcut conform regulamentului de zbor, ei au făcut invers şi în ciudă. Başca toată hărmălaia din avion. Başca toate comentariile la care fetele au strâns din dinţi şi au trecut mai departe cu profesionalism şi nervi bătuciţi de cine ştie câţi idioţi înaintea ăstora. Poate că nu sunt bună de meseria asta, dar, in locul lor, i-aş fi dat jos cu poliţia în Timişoara. La o adică sunt destule paragrafe de lege referitoare la securitatea zborurilor la care puteau face referire ca să îi îmbie cu nişte cătuşe la coborâre. Dacă ar fi fost în State, sigur s-ar fi răcorit acum în arest.

La paşapoarte toată lumea buluc, ca la balamuc, pe cele două ghişee. Şi nu vă povestesc numai de cei cu harababura din avion. Dintre ăştia, câţiva care s-au crezut mai şmecheri, s-au înfipt pe o bandă unde nu era niciun poliţist. Când au înţeles ce ţeapă şi-au luat, s-au întors pe ultimele poziţii şi au început să comenteze că vezi-doamne, nişte … (şi nu vreau să reproduc expresiile ce mi-a fost dat să le aud) îi fac să-şi irosească timpul cel preţios. Oare ce mai aveau de făcut duminică seara? Şi-ar fi luat clubul sau mallul picioarele la spinare şi ar fi fugit din calea lor? Acu, pe bune, din momentul când am ajuns la ghişeu şi până am primit buletinul înapoi nu au trecut mai mult de douăzeci de secunde, dar douăzeci ori câţi am fost la coada probabil că a fost mai mult decât alteţele lor de Cacasbury au putut să rabde.

Până am ajuns la bagaje, orice centimetru pătrat din jurul conveiorului a fost ocupat. Nu a contat că alte genţi deja dădeau ture şi stăpânii lor nu puteau ajunge la ele.

- Stai, fată, că trebuie să-mi vină.

Na, mi se mai întâmplă şi mie să-mi sară muştarul.

- Păi, dacă tre’ să-ţi vină, înseamnă că nu eşti gravidă, să nu poţi sta la coadă, am zis, dând-o pe respectiva la o parte şi luându-mi bagajul.

Am ieşit din aeroport în timp util ca să-i văd pe cocalari scurgându-se spre parcare şi plecând de acolo în nişte BMW-uri de neam prost, late-n fund ca un cal muran in şale. Mai puţin unul dintre ei. Ăsta şi-a tras maşina în faţă şi a început să zbiere că merge să le spargă poliţailor ghişeele cu bolovani. Nu ştiu pentru care motiv, că sigur a fost vreunul, i s-a reţinut paşaportul. Dar curajul nu i-a dat voie să şi treacă de la vorbe la fapte. Într-un târziu, după ce s-a săturat să ragă fără să fie luat în seamă, s-a urcat în bolid şi a plecat.

Ei, dragii mei, probabil că aţi râs de ce aţi citit până acum. Din păcate ăsta e hazul de necaz care de multe ori m-a ţinut pe linia de plutire. Dacă vreodată o să faceţi ca mine, adică să fiţi plecaţi prin străinătăţuri, să vă faceţi treaba conştiincios, să respectaţi tot ce e în jurul vostru şi să plecaţi cu fruntea sus, pregătiţi-vă să şi păţiţi ca şi mine. Să mergeţi printre oamenii acelor locuri, să intraţi în vorbă cu ei şi când discuţia pare să se lege mai bine şi sunteţi întrebaţi de unde sunteţi, când spuneţi cuvântul magic “România”, să se facă o gaură în jurul vostru, de parcă aţi avea pureci.

Pentru rezultatul ăsta, mulţumiţi-le unor specimene, ca cele despre care v-am povestit azi.