De tristă amintire

Am de ceva vreme în mailbox linkul spre filmuleţul la care vreau să vă invit. E vorba de vizita pe care Ceauşescu a făcut-o în Coreea de Nord, în 1971.

În adolescenţă auzisem la “Europa Liberă” că l-ar fi apucat grandomania după o vizită la fratele Kim Ir Sen şi se pare că despre asta e vorba. O să vedeţi în câteva imagini cât de surprins e de ce vede pe stadion şi îi puteţi citi pe faţă fericirea de a se trezi ridicat în slăvi. Păi dacă tovarăşii coreeni i-au putut servi una ca asta, de ce să n-aibă parte şi acasă, şi-o fi spus şi a cerut aparatnicilor săi să adune hoardele care să-i cânte ode.

Am mai spus pe undeva că am o problemă în relaţia mea cu autoritatea, în sensul că mă lasă rece cei ce poartă ranguri şi titluri. Poate asta se întâmplă tocmai pentru că am trăit din plin perioada de cult al personalităţii a lui Ceauşescu.

Îmi vine să spun că numai nişte minţi bolnave pot pretinde poporului pe care îl conduc să le dedice asemenea mişcări de trupe. Şi numai nişte lachei lingăi şi fără pic de conştiinţă se pot deda la a le face pe plac şi a pune poporul să se umilească în asemenea hal. Pentru că nu poate fi numit omagiu circul făcut de un popor înfometat şi adus din spate de biciul forţelor poliţieneşti.

A fost atentat la fiinţa naţională să omori în puşcării intelectualitatea ţării, a fost tiranie să distrugi ţărănimea şi cruzime să transformi femeile în animale de montă. Nu mai îmi găsescu cuvinte să cataloghez ce înseamnă să iei poporul pe care l-ai năpăstuit şi să-l pui să-ţi joace ca ursul la circ pentru a-ţi satisface pornirile paranoice.

Nu numai Ceauşescu poartă vina. La fel sunt vinovaţi toţi cei care s-au perindat în jumătate de secol la cârma partidului comunist. Poporul ăsta s-a făcut covor la picioarele tuturor haimanalelor aduse pe tancurile sovietice şi a ajuns să-şi plângă cu dinţii strânşi şi în surdină morţii.

M-am săturat de eroi autoproclamaţi. Pentru mine cel de la putere e un angajat al statului, plătit din impozitul pe munca mea şi de aceea el are o datorie faţă de mine. Eu sunt cea care îl taxează cu nevotarea sau acceptă să bată palma cu el pentru următorul mandat.

O, da! Nu regret comunismul, iar asta e cu dedicaţie nostalgicilor. Salam cu soia mâncăm şi acum. Şi acum ca şi atunci, dacă vrei să-ţi cumperi acoperişul de deasupra capului, te bagi la rate cu zecile de ani. Atunci aţi avut bani pentru că nu aţi avut ce face cu ei. Aţi avut un serviciu în care aţi învăţat să trageţi mâţa de coadă, aţi aşteptat să vă asigure altcineva binele şi aţi ajuns să acceptaţi să gândească alţii în locul vostru.

Mie, în ziua de azi, mi-e exact atât de bine de cât am nevoie şi cu mult mai bine decât le-a fost părinţilor mei. Dar tot binele mi l-am făcut cu munca mea şi cu judecata mea de a aranja lucrurile.

Diferenţa majoră o face faptul că la mine, după tură de noapte, nu vine securistul să-mi întoarcă cu sus-n jos casa pe motiv că sunt duşman al ţării pentru că nu vreau să devin informator. Şi dacă plec de la un job, o fac pentru că m-am săturat eu de el, nu pentru că am în coadă tinicheaua politică.

PS Filmul din care v-am extras câteva imagini îl puteţi urmări dacă daţi un click aici.