Castele, conace şi renovări

Am avut pe creier piticul să fac o paralelă între castelul de la Macea şi cel din Carei încă din primăvară, de când am fost la fotografiat magnolii în grădina botanică. Căutând date despre primul, mi-am dat seama că ambele au aparţinut conţilor maghiari Karolyi. Castelul din Carei a fost construit de ei, celui din Macea i-au adăugat doar o aripă, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Ambele au în jurul lor parcuri dendrologice. Din păcate, Careiul n-a avut norocul unui profesor Covaci, care să-şi dedice viaţa întreţinerii arborilor.

Îmi lipseau însă pozele de la Carei. Trec pe lângă castel când merg în satul de unde se trage taică-meu dar, până acum, de fiecare dată când am ajuns în zonă, în funcţie de direcţia de deplasare am auzit ba „Hai, că ne aşteaptă Fănică” – ăsta fiind văru-meu, ba „Hai că mai avem drum lung până la Arad şi e târziu.” Chiar şi acus câteva zile, când am spus că e condiţie să plece maşina, mi-am ascultat-o pe aia cu „Bine, da’ să nu stai mult”. Mi-am jurat că o să-mi sacrific o zi ca să merg cu tata pe baltă şi la fiecare jumătate de oră să-i amintesc de una-alta care ar mai trebui făcute pe lângă casă.

La Carei castelul e în renovare. Omul locului spune că e de vreo câţiva ani buni. Citiţi aici detalii. Ba chiar şi vedeţi, că e şi un filmuleţ.

Mi-au plăcut cum se prezintă părţile deja terminate, mai ales că geamurile se pare că sunt păstrate cele vechi. Sper să nu mă înşel şi să le fi prins înainte de a fi înlocuite. Am o reacţie adversă foarte violentă, soră cu şocul anafilactic, de fiecare dată când văd plasticuri în locuri unde nu-şi au locul. Şi termopane pe clădiri vechi e cel mai clasic exemplu.

Mi-am zis că vin blindată cu pozele de la Carei şi le trag celor din Macea şi Curtici o muştruluială, de să-i fac de toată ruşinica. Însă tot elanul mi s-a blegit brusc, în momentul în care m-am pus să le aleg. Mi-au rămas ochii blocaţi în ditamai geamurile de mansardă de pe castelul de la Carei, de am crezut că încă mai dorm după drumul de revenire din turneu şi am un coşmar.

Fraţilor, l-aţi rezolvat şi pe ăsta. După ani de strădanii, v-a ieşit până la urmă. Nu ştiu cât spaţiu o să câştigaţi şi ce o să puneţi în podul cu ferestre, dar i-aţi risipit aura de castel medieval. Definitiv!

Ei, dacă tot sunt pusă pe harţă şi băgat de vină, hai să mi-i scol pe toţi în cap. Deci,

Macea: Ar mai avea o şansă, pentru că spoiala se cam duce de pe pereţi şi ar avea nevoie de una nouă. Cu termopanele e mai dificil, că deja s-au întins ca o eczemă, pe jumătate din clădire.

Domnu’ Ardelean! Când îi mai daţi cuiva bidineaua în mână, asiguraţi-vă că e în stare să facă deosebire între culori. Nu ştiu cui i-a venit ideea măreaţă să facă din castel un papagal. Jumătate pe gri, jumătate pe maro. Termopane maro, restul de geamuri verzi. Şi daţi, dom’le, blidele jos de pe turn. Ştiu că e cel mai înalt punct şi face bine la conectivitate, dar puteţi găsi şi o altă soluţie pentru parabolice.

A… să nu uit. Dacă nu v-au mai spus-o şi alţii, înaintea mea: castel = nobleţe. Aşa că băncuţele alea rustice, acoperite cu stuf dau ca nuca-n perete între clădire şi parcul superb. Dacă vreţi să faceţi un loc unde tineretul studios să stea la un pahar de vorbă după seminarul de botanică sau silvicultură, amenajaţi o zonă de agrement în jurul fostelor grajduri. Şi mutaţi la pachet cu băncile şi piscina. Vreţi să aveţi o chestie deşteaptă şi de efect? Faceţi o arteziană în locul gropii

Curtici: Am fost în stare să pariez cu ochii închişi pe conacul Iancului că e clădirea care să arate lumii că nu suntem un sat de ţigani, cu toate că intrarea dinspre drumul naţional şi tot centrul sunt pline de palate cu turnuleţe.

Dar am trecut în primăvară cu ochii deschişi pe lângă el şi am crezut că nu văd bine. Nu ştiu când s-a întâmplat oroarea, pentru că am fost o lungă vreme plecată din zonă. Nici nu mai contează momentul. Dacă la Macea se mai poate rezolva ceva, aici nu mai dau nicio şansă.

Domnule Muscă, am tot respectul pentru calităţile dumneavoastră de agronom şi de manager, dar nu am cuvinte pentru ceea ce aţi făcut dintr-o clădire de patrimoniu. E treaba dumneavoastră că v-aţi vopsit hambarul şi garajul tractoarelor în galben turbat şi maro roşiatic şi le-aţi mai trântit acoperiş de tablă. Dar asta nu înseamnă că trebuia să asortaţi cu ele conacul. Şi să îi puneţi termopane albe. La banii dumneavoastră puteaţi folosi lemn stratificat.

Să ştiţi că niciodată ţăranul român nu şi-a pus grajdul în faţa casei. Dumneavoastră aţi sacrificat jumătate de parc cu stejari seculari pentru padocurile unor animale pe care le consideraţi grădină zoologică. Probabil norocul a făcut să iasă ţarcul cu vreo câţiva metri mai mic şi aşa aţi evitat ca poneii dumneavoastră să îşi scarpine fundul de unul dintre puţinele exemplare de ginkgo biloba din judeţ.

Cealaltă jumătate de parc e asediată de plasticuri colorate pentru locul de joacă al copiilor. Dar cred că asta e isprava primăriei. Aşa că, domnule primar, v-a venit rândul şi dumneavoastră. Aveţi în spatele bisericii catolice un parc lung de vreo 300 de metri. Acolo au fost leagăne încă de pe vremea când chiuleam eu de la şcoală. Normal că s-au distrus. Că doar suntem români, nu nemţi ca să preţuim ce au făcut alţii şi să lăsăm moştenire urmaşilor. Aţi fi putut să-l transformaţi într-un parc al copiilor de-a dreptul de basm. Până una-alta, cresc buruieni.