Tudor. Din Turda. De lângă Cluuuj.

Din lipsă de ocupaţie, că, vorba-aia, pregătirea pentru facultă e just for fun pentru cineva cu capul în nori, printr-a unsprezecea, model pre-decembrist, îmi vine mie ideea să mă fac ghid la BTT. Pentru cei mai tineri, BTT ere o agenţie de turism a UTC-ului. Dau o bere dacă ştiţi ce e ăsta din urmă.

Buuun… reuşesc să îmi conving părinţii că procesul de învăţare nu o să aibă de suferit (vorba vine), mă apuc de cursuri, plec prin excursii tematice. Îmi exasperez diriginta cu adeverinţele ce trebuie să le semneze că e ok să lipsesc de la şcoală. Ce mai încoace şi încolo: învăţ meserie. Şi vine şi momentul în care se termină toată distracţia şi trebuie să îmi dau un fel de atestat care constă dintr-o excursie organizată de moa.

Stau eu, mă cuget şi trag concluzia că dacă vreau să fac o impresie majoră, ar fi cazul să fac o repetiţie înainte, adică să pun de-o excursie neoficială. Normal că în atare situaţie nu pot să fac rost de autocar, pentru că ăsta se dă doar cu aprobare de la Partid, pentru că papă motorină şi industria socialistă are nevoie de fiecare picătură de carburant. Aşa că mergem cu trenul. Următoarea problemă. Păi nu pot trambala toată trupa de pe un tren pe altul ca să facem un circuit cu opriri în puncte de interes turistic. Deci… locaţie unică… Încă una… trebuie fentată şi faza rezervărilor la hotel, care şi ele dau de bănuit dacă sunt fără girul UTC-ului. Că altfel ne mai pândeşte adunarea în dubă şi dat cu subsemnatul pe la Secu pentru cine ştie ce întruniri ilegale. Paranoia doar e în floare şi autocenzura e soru-sa. Păi, dacă nu hotel, atunci cort, dacă nu circuit, atunci o destinaţie unde să poţi s-o freci vreo câteva zile fără să se plictisească poporul. Cheile Turzii să fie. Nu că aş fi pus înainte piciorul pe-acolo, dar îmi sună mie bine la ureche. Şi îl mai am şi pe amicul Tudor în Turda, care ne poate fi ghid local.

Deja începe să îmi miroase a aventură şi, pe zi ce trece, devin tot mai încântată de ce sunt pe cale să fac. Dau sfoară în ţară, anunţ colegi, vecini, prieteni, prieteni de preteni, stabilim când şi câţi, păstrez cu marea majoritate legătura pe perioada vacanţei de vară şi, eteeee, vine şi august, ziua plecării.

Mă postez cu două ceasuri înainte de ora întâlnirii în faţa informaţiilor de la gara din Arad şi mă pun pe aşteptat, plină de speranţă. Ba mă mai apuc şi de vrăjit una dintre casieriţe că am de-a face cu vreo cinsprezece persoane şi să ne dea bilete cu reducere pentru că suntem grup. Băi, şi aştept. Într-un târziu apare colegu-meu de bancă, fără niciun alt însoţitor. Şi se pune şi ăla pe aşteptat, ca să nu mă lase singură. Cu vreo zece minute înainte să plece trenul facem numărarea. A naibii treabă, că din orice parte luăm la socotit grămada, tot nu ieşim mai mult de doi. Păi, dacă ăştia om fi toţi şi tot am venit până aici, ar fi păcat să plecăm acasă. Rucsacii la spinare, ura şi în tren. Că la gară deja suntem.

Cum suntem pe buget de liceeni si tăticul milionar se va inventa vreo câţiva ani mai încolo, pentru o altă generaţie, ne luăm bilete la personal şi diferenţa până la accelerat preferăm s-o dăm lu’ nenea bişniţaru din gară, care are ţigări sârbeşti. Ca atare, purcedem la drum cu o rablă de tren care opreşte în fiecare haltă, stă la semnal pentru fiecare marfar şi după vreo şase ore, pe la zece seara, ne scuipă în gară la Câmpia Turzii.

Acolo trebuie să ne aştepte Tudor, dar altă dandana. E şi prima dată când ne vedem, pentru că ne-am cunoscut prin ceva asemănător messului de azi, dar la viteza vremii. Adică eu am trimis adresa mea la o revistă de turism şi mi-au scris alţii care aveau pe creier aceiaşi pitici ca şi mine. Printre care şi Tudor. Ne învârtim vreo zece minute prin gară, dar nu vedem pe nimeni care să n-aibă o oarecare treabă, bine definită. Majoritatea vin şi pleacă.

La un moment dat opreşte o motocicletă pe care sunt doi tipi. Staţi liniştiţi. E doar o amărâtă de Mobră. Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce minuni ale tehnicii capitaliste. Cel din spate coboară, celălalt îşi continuă drumul. Îl observăm că pare a căuta ceva, aiurea prin gară. Mai tatonăm terenul ambele tabere vreo două-trei minute şi cum se pare că suntem numai noi prin zonă, până la urmă are el curajul să intre în vorbă.
- No servuus. Nu vă supăraţi, sunteţi cumva din Arad?
- Aha, tu trebuie să fii Tudor.
- Încântat de cunoştinţă, dar sunteţi cam puţini.
- Puţini, dar facem cât toţi.
- Mda, o să cam avem o problemă cu maică-mea, dar hai la autobuz, că deja e noapte afară.

După jumate de oră întrăm într-o vilă foarte cochetă, văruită în alb şi luminată toată pe dinăuntru, pe o stradă la poalele unui deal. Pe urmă aflăm că de fapt e o casă de stat unde mai sunt încă două familii, dar trupa lui Tudor ocupă partea impozantă. Oricum, prima impresie e promiţătoare. Urmează ieşirea la rampă a restului familiei. Adevăraţi ardeleni, care ne iau ca de-ai casei din prima clipă şi ne primesc cu braţele deschise. Asta e prima fază. După ce realizează că în urma noastră nu mai intră nimeni pe uşă, tanti mama lui Tudor schimbă registrul.
- Vai, Teo, dar voi sunteţi serioşi? Eu m-am pregătit că veniţi cinsprezece. Cum ai putut să îmi faci una ca asta? Pe ditamai criza, când nu se găsesc de niciunele, eu am făcut mâncare pentru atâţia oameni şi acum ce facem?
- Hă! rămân eu fără replică. Îmi fac o scurtă socoteală în minte. Masa nu era inclusă în pachet. Nu am nici timp să răspund pentru că tipa se ambalează tot mai tare pe măsură ce vorbeşte.
- Să ştiţi că nu plecaţi de-aci pânâ nu măncaţi tot. Nici să nu vă gândiţi că mâine vedeţi Cheile. Dacă n-aţi fost în stare să daţi un telefon măcar înainte de a pleca, staţi aici până terminaţi tot din oale.

În concluzie, am mâncat până n-am mai putut, ne-am pus corturile în grădină la Tudor, pe coama dealului şi am tras pe dreapta. A doua zi am mâncat, am dat o tură prin Turda, iar am mâncat, am tras un somnic de amiază la umbra nucilor din livadă şi am mâncat până la capăt… Abia a treia zi am plecat spre Chei şi după o pauză de tufiş m-am trezit cu nădragii plini de furnici de pădure. Probabil că mă aşezasem tocmai pe muşuroiul lor… Şi a urmat o săptămână care a făcut ca vara aia să fie cea mai faină din viaţa mea.

Iar cu Tudor am rămas prieteni pentru toată viaţa. Am şi stabilit că cel care se însoară/mărită primul/prima va fi naşul celuilalt. A fost să fie Tudor primul, dar se pare că mai are încă muuuult de aşteptat până să mă năşească, pentru că pe mine la aproape patruzeci de ani m-au apucat plimbările pe care n-am reuşit să le fac în adolescenţă, ca şi ghid. Pentru că atestatul nu l-am mai dat niciodată.

În Chei am mai fost în anul următor, în aceeaşi formaţie, la care s-a mai adăugat încă un coleg de clasă. A fost iar o săptămână de pomină, dar eram deja de-ai casei şi parcă atmosfera aceea de aventură dispăruse. Am mai revenit prin ’98 şi în octombrie, anul trecut. Acolo a rămas o parte din adolescenţa mea şi am simţit trecerea timpului. Parcă stâncile erau mai mici decât le ştiam, potecile mai late şi mai puţin sălbatice. Cabana acum e în aşteptarea unor zile mai bune, când o să dea peste ea un cabanier cu inimă.

Pozele sunt de anul trecut. Am ajuns în fapt de seară, pe fugă să nu ne prindă noaptea, într-o zi cu nori. Calitatea e mult sub ce mi-aş fi dorit, dar altele nu am.