Tudor. Din Turda. De lângă Cluuuj.

Din lipsă de ocupaţie, că, vorba-aia, pregătirea pentru facultă e just for fun pentru cineva cu capul în nori, printr-a unsprezecea, model pre-decembrist, îmi vine mie ideea să mă fac ghid la BTT. Pentru cei mai tineri, BTT ere o agenţie de turism a UTC-ului. Dau o bere dacă ştiţi ce e ăsta din urmă.

Buuun… reuşesc să îmi conving părinţii că procesul de învăţare nu o să aibă de suferit (vorba vine), mă apuc de cursuri, plec prin excursii tematice. Îmi exasperez diriginta cu adeverinţele ce trebuie să le semneze că e ok să lipsesc de la şcoală. Ce mai încoace şi încolo: învăţ meserie. Şi vine şi momentul în care se termină toată distracţia şi trebuie să îmi dau un fel de atestat care constă dintr-o excursie organizată de moa.

Stau eu, mă cuget şi trag concluzia că dacă vreau să fac o impresie majoră, ar fi cazul să fac o repetiţie înainte, adică să pun de-o excursie neoficială. Normal că în atare situaţie nu pot să fac rost de autocar, pentru că ăsta se dă doar cu aprobare de la Partid, pentru că papă motorină şi industria socialistă are nevoie de fiecare picătură de carburant. Aşa că mergem cu trenul. Următoarea problemă. Păi nu pot trambala toată trupa de pe un tren pe altul ca să facem un circuit cu opriri în puncte de interes turistic. Deci… locaţie unică… Încă una… trebuie fentată şi faza rezervărilor la hotel, care şi ele dau de bănuit dacă sunt fără girul UTC-ului. Că altfel ne mai pândeşte adunarea în dubă şi dat cu subsemnatul pe la Secu pentru cine ştie ce întruniri ilegale. Paranoia doar e în floare şi autocenzura e soru-sa. Păi, dacă nu hotel, atunci cort, dacă nu circuit, atunci o destinaţie unde să poţi s-o freci vreo câteva zile fără să se plictisească poporul. Cheile Turzii să fie. Nu că aş fi pus înainte piciorul pe-acolo, dar îmi sună mie bine la ureche. Şi îl mai am şi pe amicul Tudor în Turda, care ne poate fi ghid local.

Deja începe să îmi miroase a aventură şi, pe zi ce trece, devin tot mai încântată de ce sunt pe cale să fac. Dau sfoară în ţară, anunţ colegi, vecini, prieteni, prieteni de preteni, stabilim când şi câţi, păstrez cu marea majoritate legătura pe perioada vacanţei de vară şi, eteeee, vine şi august, ziua plecării.

Mă postez cu două ceasuri înainte de ora întâlnirii în faţa informaţiilor de la gara din Arad şi mă pun pe aşteptat, plină de speranţă. Ba mă mai apuc şi de vrăjit una dintre casieriţe că am de-a face cu vreo cinsprezece persoane şi să ne dea bilete cu reducere pentru că suntem grup. Băi, şi aştept. Într-un târziu apare colegu-meu de bancă, fără niciun alt însoţitor. Şi se pune şi ăla pe aşteptat, ca să nu mă lase singură. Cu vreo zece minute înainte să plece trenul facem numărarea. A naibii treabă, că din orice parte luăm la socotit grămada, tot nu ieşim mai mult de doi. Păi, dacă ăştia om fi toţi şi tot am venit până aici, ar fi păcat să plecăm acasă. Rucsacii la spinare, ura şi în tren. Că la gară deja suntem.

Cum suntem pe buget de liceeni si tăticul milionar se va inventa vreo câţiva ani mai încolo, pentru o altă generaţie, ne luăm bilete la personal şi diferenţa până la accelerat preferăm s-o dăm lu’ nenea bişniţaru din gară, care are ţigări sârbeşti. Ca atare, purcedem la drum cu o rablă de tren care opreşte în fiecare haltă, stă la semnal pentru fiecare marfar şi după vreo şase ore, pe la zece seara, ne scuipă în gară la Câmpia Turzii.

Acolo trebuie să ne aştepte Tudor, dar altă dandana. E şi prima dată când ne vedem, pentru că ne-am cunoscut prin ceva asemănător messului de azi, dar la viteza vremii. Adică eu am trimis adresa mea la o revistă de turism şi mi-au scris alţii care aveau pe creier aceiaşi pitici ca şi mine. Printre care şi Tudor. Ne învârtim vreo zece minute prin gară, dar nu vedem pe nimeni care să n-aibă o oarecare treabă, bine definită. Majoritatea vin şi pleacă.

La un moment dat opreşte o motocicletă pe care sunt doi tipi. Staţi liniştiţi. E doar o amărâtă de Mobră. Nu vă aşteptaţi la cine ştie ce minuni ale tehnicii capitaliste. Cel din spate coboară, celălalt îşi continuă drumul. Îl observăm că pare a căuta ceva, aiurea prin gară. Mai tatonăm terenul ambele tabere vreo două-trei minute şi cum se pare că suntem numai noi prin zonă, până la urmă are el curajul să intre în vorbă.
- No servuus. Nu vă supăraţi, sunteţi cumva din Arad?
- Aha, tu trebuie să fii Tudor.
- Încântat de cunoştinţă, dar sunteţi cam puţini.
- Puţini, dar facem cât toţi.
- Mda, o să cam avem o problemă cu maică-mea, dar hai la autobuz, că deja e noapte afară.

După jumate de oră întrăm într-o vilă foarte cochetă, văruită în alb şi luminată toată pe dinăuntru, pe o stradă la poalele unui deal. Pe urmă aflăm că de fapt e o casă de stat unde mai sunt încă două familii, dar trupa lui Tudor ocupă partea impozantă. Oricum, prima impresie e promiţătoare. Urmează ieşirea la rampă a restului familiei. Adevăraţi ardeleni, care ne iau ca de-ai casei din prima clipă şi ne primesc cu braţele deschise. Asta e prima fază. După ce realizează că în urma noastră nu mai intră nimeni pe uşă, tanti mama lui Tudor schimbă registrul.
- Vai, Teo, dar voi sunteţi serioşi? Eu m-am pregătit că veniţi cinsprezece. Cum ai putut să îmi faci una ca asta? Pe ditamai criza, când nu se găsesc de niciunele, eu am făcut mâncare pentru atâţia oameni şi acum ce facem?
- Hă! rămân eu fără replică. Îmi fac o scurtă socoteală în minte. Masa nu era inclusă în pachet. Nu am nici timp să răspund pentru că tipa se ambalează tot mai tare pe măsură ce vorbeşte.
- Să ştiţi că nu plecaţi de-aci pânâ nu măncaţi tot. Nici să nu vă gândiţi că mâine vedeţi Cheile. Dacă n-aţi fost în stare să daţi un telefon măcar înainte de a pleca, staţi aici până terminaţi tot din oale.

În concluzie, am mâncat până n-am mai putut, ne-am pus corturile în grădină la Tudor, pe coama dealului şi am tras pe dreapta. A doua zi am mâncat, am dat o tură prin Turda, iar am mâncat, am tras un somnic de amiază la umbra nucilor din livadă şi am mâncat până la capăt… Abia a treia zi am plecat spre Chei şi după o pauză de tufiş m-am trezit cu nădragii plini de furnici de pădure. Probabil că mă aşezasem tocmai pe muşuroiul lor… Şi a urmat o săptămână care a făcut ca vara aia să fie cea mai faină din viaţa mea.

Iar cu Tudor am rămas prieteni pentru toată viaţa. Am şi stabilit că cel care se însoară/mărită primul/prima va fi naşul celuilalt. A fost să fie Tudor primul, dar se pare că mai are încă muuuult de aşteptat până să mă năşească, pentru că pe mine la aproape patruzeci de ani m-au apucat plimbările pe care n-am reuşit să le fac în adolescenţă, ca şi ghid. Pentru că atestatul nu l-am mai dat niciodată.

În Chei am mai fost în anul următor, în aceeaşi formaţie, la care s-a mai adăugat încă un coleg de clasă. A fost iar o săptămână de pomină, dar eram deja de-ai casei şi parcă atmosfera aceea de aventură dispăruse. Am mai revenit prin ’98 şi în octombrie, anul trecut. Acolo a rămas o parte din adolescenţa mea şi am simţit trecerea timpului. Parcă stâncile erau mai mici decât le ştiam, potecile mai late şi mai puţin sălbatice. Cabana acum e în aşteptarea unor zile mai bune, când o să dea peste ea un cabanier cu inimă.

Pozele sunt de anul trecut. Am ajuns în fapt de seară, pe fugă să nu ne prindă noaptea, într-o zi cu nori. Calitatea e mult sub ce mi-aş fi dorit, dar altele nu am.

10 Comments to “Tudor. Din Turda. De lângă Cluuuj.”

  1. betzy 28 January 2011 at 10:47 pm #

    uniunea tineretului comunist, n-am prins așa ceva, io am fost doar șoim, pe când să ajung pioner s-o dus pe plută sistemu. Am făcut party în DT anu trecut ”adunarea UTC-iștilor”, foarte puțini or reacționat. :p

    http://zacurtici.eu/wp-content/gallery/adunarea-utc-februarie/dsc0730702.jpg

    • teo 29 January 2011 at 11:02 am #

      Hai ca am comis-o. Mi-am propus că nu o să dau premii pe blog şi nu o să fac reclamă. Dar m-a pus amarul să glumesc cu berea. Ein Man, Ein Wort zice neamţul, iar mie, chiar dacă pe aici ma joc cu vorbele, îmi plac mai mult faptele.

      Când ne-om întâlni, să-mi aduci aminte că îţi datorez o bere.

      • teo 29 January 2011 at 11:03 am #

        Unde l-aţi mai găsit pe nea Nicu?

  2. betzy 29 January 2011 at 8:41 pm #

    hehehehe nea Nicu sade bine la cineva pe perete la ora asta :) )) armata e cu noi :d

  3. silviana 31 January 2011 at 9:36 am #

    Felicitari pentru blog!
    Spre deosebire de alte bloguri care nu spun nimic, aici, odata inceput un post, nu poti sa te opresti pana nu il citesti pana la capat.
    Asta inseamna talent si era pacat sa il irosesti! Spor in continuare!

    • Teo 31 January 2011 at 9:56 am #

      Merci Silvi, esti o scumpica.

  4. Mihai 18 September 2011 at 2:32 pm #

    Bine te-am gasit Teo! Frumos articol… am insa o precizare care te poate supara: te-a pacalit mama lu’ Tudor… pentru ei nu era criza… ca tata-su era mare politruc. Stau la 10 case de el, asa ca stiu…la noi pe strada nu se lua niciodata apa sau curentu’, tocmai pt ca statea Tudor acolo…

    • Teo 18 September 2011 at 3:31 pm #

      Bine ai venit, Mihai. Ce mica e lumea asta mare!!! Într-adevăr, nu am fost în culmea extazului, citind ce ai scris. Stai cumva pe Traian? Dacă da, într-adevăr, vorbim de acelaşi personaj.

      Din câte îmi amintesc, tatăl lui Tudor era şef de secţie la fabrica de ghips sau ceva de genul, că aţi avut de toate pe vremea aia. Ca şi şef de secţie trebuia să fie membru de partid. Faza e că tu stai lângă ei, iar eu într-o perioadă, prin ’88-’89, după ce ne-am împrietenit, am stat destul de mult la ei în casă pentru că mă trimiteau ai mei la Cluj, la pregătire pentru facultate. Şi mai ştiu că în perioade de restrişte zvonurile cresc din ţânţari cei mai aprigi armăsari.

      Acu’, dacă o fi rezolvat să nu se întrerupă curentul pe stradă, bravo lui. Cert e că n-am observat să se întâmple faze spectaculoase, sau să o ducă cu mult mai bine decât o duceam noi. La fel de bine au fost primite chestiile cu care am venit eu de lângă frontiera cu Ungaria ca şi oriunde şi de către oricine din celelalte părţi ale României. Nici nu a evitat discuţiile critice la adresa comuniştilor sau a lui Ceauşescu. La o adică i-ar fi putut face lui rău. Sau mie. Neîncrederea şi consecinţele puteau sta de ambele părţi.

      Mama lui Tudor a fost croitoreasă la un liceu şi nu cred că o asemenea meserie a nevestei să dea bine în cartea de vizită a unui “mare politruc”. După revoluţie nu a ajuns un mare afacerist, aşa cum s-a întâmplat în general cu cei care au avut în mână pâinea şi cuţitul într-o fabrică. E un pensionar care îşi vede de bătrâneţile şi bolile lui. A… că Tudor are depozit de materiale de construcţii… I-am văzut şi începuturile, când era să dea faliment pentru că cineva i-a tras o ţeapă de vreo 3000 de euro. Şi am fost cu el şi cu nevastă-sa când au rambursat din banii de la nuntă creditul ce l-au luat ca să cumpere apartamentul în care au stat prima dată.

      Ca întotdeauna, adevărul e undeva pe la mijloc. Şi eu şi tu ne-am povestit liber şi democratic versiunile. Numai bine.

  5. Mihai 18 September 2011 at 6:14 pm #

    Corect Teo! Vezi ce mica-i lumea…Am fost si eu prieten cu Tudor, iar despre familie, intradevar deosebita: calda, primitoare, veseli si deloc fandositi. Ma intrebam cateodata pe unde au ajuns… casa era a unui doctor Braicu parca…. nu stiu daca a fost retrocedata mostenitorilor sau nu…

    • Teo 18 September 2011 at 7:39 pm #

      @Mihai

      Da, a fost retrocedată. Numai Tudor s-a mutat de acolo, restul familiei incă mai locuieşte pe Traian.

      Dacă zici că ai fost prieten cu Tudor, nu mă mir că ai avut o părere pe alocuri exagerată despre familia lui. Îi plăcea grozav să exagereze lucrurile, de parcă ar fi fost la grădiniţă. Eu, cel puţin, după prima săptămână petrecută în Chei, am crezut că Turda e un fel de Vestul Sălbatic. Mi-am dat seama că nu e chiar aşa după ce a plecat Tudor în armată şi am trecut pe la ai lui şi am reuşit să petrec ceva mai multă vreme cu surorile.

      Dar prin ’91-’92 şi-a găsit o fată faină din Copan şi l-a adus cu picioarele pe pământ.


Da-ti cu parerea!