“Siamo tutti” sau dusul mexicanilor la zăpadă

La un moment dat, pe la sfârşitul lui 2008, am găsit în hotel, în Italia, o trupă de mexicani. De la aceeaşi firmă ca şi noi, ăştia ne-au fost colegi de suferinţă până când am plecat acasă, de Crăciun. Deşi la început ne-am uitat mai încruntat unii la alţii, iar pe parcurs nu am legat mari prietenii, până la urmă ne-am despărţit în relaţii cordiale.

Erau vreo trei ingineri, un şef de calitate şi restul tehnicieni, toţi veniţi la şcolarizare. Aveau un stil de-a dreptul diabolic de a-şi face tot felul de farse unul altuia şi, cu cât cel căruia i-o trăgeau era mai şef, cu atât veselia era mai mare. Poanta preferată le era să-l lase pe câte unul, seara, să vină pe jos de la lucru. Apărea microbuzul, ne urcam câţi eram şi aştemptam să apară restul. Dacă îi auzeam că încep în cor, în stil mieunat, unii mai cu curaj, alţii doar cât să le ţină ritmul primilor, să îi spună şoferului că “siamo tutti”, adică “suntem toţi”, ştiam că lipseşte unul căruia tocmai i se pregătea plimbarea. La început şi şoferii o mai muşcau şi plecau în uralele mexicanilor. Pe urmă s-au obişnuit să facă apelul de seară. Asta pentru că unii dintre cei care au luat-o pe jos au făcut reclamaţii. S-au întâmplat şi faze când stăteam aiurea să vină unul care plecase cu vreun italian şi nu lăsase vorbă, dar şoferul îl aştepta ca să nu aibă probleme.

Cea mai tâmpită chestie de care au fost în stare s-a întâmplat cu aportul meu adus din plin şi am fost şi românii prinşi la mijloc.

S-a lăsat cu weekend prelungit pentru că lunea a fost Madonna Immacolata, una dintre multele sărbători de care italienii stau acasă. Duminică am stat la micul dejun cu Carlos, tipul cu calitatea. Ăsta era cel mai cizelat dintre ei. Se pare că avea şi o situaţie materială mai bună acasă, îşi permitea să facă tot felul de cumpărături de fiţe şi nu prea îi plăcea să se amestece cu bruneţii lui.

Din vorbă în vorbă am ajuns la faza că, în urmă cu vreo două săptămâni, au văzut prima ninsoare din viaţa lor şi ce păcat că nu s-a aşezat zăpada. Şi atunci mi s-au aprins mie senzorii bunăvoinţei. I-am zis că am putea face o excursie in jurul Cortinei d’Ampezzo şi cum mai e unul dintre români cu maşină, dacă reuşesc să îl conving să vină cu noi, am avea vreo şapte locuri pentru ei. Urma să îi dau răspunsul seara.

Seara, ia-l pe Carlos de unde nu-i. M-am întâlnit cu restul mexicanilor la pizzeria de lângă hotel şi le-am zis ce stabilisem cu el şi că e de bine. Toată lumea – fericită.

Luni de dimineaţă… doar Carlos la masă. Mi-a zis că el nu mai poate să vină, dar să le fac eu strigarea băieţilor. Cu asta s-a cărat şi m-a lăsat cu ochii în soare şi gândul la strămoşii lui precolumbieni. Numai ce a plecat el şi a apărut Francesco, unul dintre ingineri. Ăsta, proaspăt întors de la Roma, după două zile de tropăială. S-a pus la masă cu mine şi, după ce şi-a mai potolit extazul povestindu-mi ce a văzut şi pe unde a umblat, am început să îi spun şi eu de păţania mea cu Carlos. Nici una, nici două, că vrea şi el, dacă mai avem loc. Cum să nu avem… Dacă tot l-am prins la interval, l-am trimis să-şi organizeze oamenii, urmând ca în jumătate de oră s-o tăiem la munte.

La termenul stabilit a apărut Francesco. Singur. L-am trimis iar sus, pentru că ştiam de la Carlos că tipul de la 202 vrea sigur să vină. S-a întors cum a plecat, pe motiv că ăla tocmai făcea duş şi nu mai are chef. Aşa că ne-am trezit trei români şi un mexican gata de plecat în excursia organizată ca să vadă mexicanii zăpada.

Ăştia am fost, ăştia am defilat. Culmea, pe la jumătatea drumului, a început Francesco să ne povestească de cei şapte ani ai lui trăiţi în State, în Colorado şi de weekendurile făcute la schi, la Aspen. Deci, dintre toţi mexicanii, l-am dus să vadă zăpadă pe cel care deja o ştia. Faină treabă.

Seara, la hotel, românii am coborât să mâncăm în pivniţă, unde ni se amenajase o bucătărie. Mexicanii aveau şi cina plătită de firmă, aşa că ăsta a fost momentul în care ne-am despăţit de Francesco. Pe când am urcat, am dat de o gramadă de mexicani umflaţi ca Dunărea. Nu tu răspuns la salut, toţi încruntaţi, Francesco în mijlocul lor, arătându-le, cu un rânjet drăcesc pe mutră, pozele cu zăpada de peste un metru pe unde ne-am petrecut toată ziua. Ăştialalţi, în jurul lui, toţi morţi de ciudă.

Ce am putut deduce din toată faza a fost că, de data asta, le-a tras-o el lor pentru toate dăţile când a venit pe jos de la fabrică. După ce a vorbit cu mine, dimineaţa, a urcat frumos în cameră, a făcut un duş, s-a odihnit puţin şi nu a mai chemat pe nimeni.

Din păcate noi am fost la mijloc şi până au înţeles zăpăciţii că intenţia noastră a fost să-i ducem pe ei la munte, că noi deja ştiam zona, au trecut câteva zile din ultima săptămână pe care am fi putut-o ţine tot într-un chef şi-o veselie.

A naibii naţie şi mexicanii ăştia. Am observat o chestie la ei. Dacă era să se înfigă unul între străini, prefera să o facă de unul singur. În schimb, dacă era ceva în interesul turmei, erau de nedespărţit.