La cumpărături în China – cum să nu iei ţepe

În China am învăţat o chestie: cumperi ce plăteşti. Adică, ai luat ceva ieftin, atât te va şi ţine. Dar nici dacă ai dat o grămadă de bani, nu e sigur că ai luat ceea ce ai vrut.

Ce nu se cumpără în China? În primul rând haine, parfumuri, încălţăminte, poşete de marcă – de la cele oarecum cunoscute, până la cele de super-fiţe. Cele originale sunt la preţ cel puţin dublu, dacă nu chiar mai mult. Or fi ele făcute în China, dar probabil că sunt duse în Europa sau State, mutate pe alt vapor şi retrimise în China. După care ajung înapoi şi li se pun tot felul de accize în coadă, după care mai vine şi comerciantul care vinde scump, că nu e lucru chinezesc. Vă întrebaţi cum de totuşi trec? Chinezii sunt cum eram noi prin anii ’90. Tot ce are etichetă de non-China e bine cumpărat. Iar dacă e non-Asia e cu atât mai bine. Din miliardul de chinezi, tot se va găsi cineva căruia să-i dea mâna să cumpere ca să fie fericit că poartă o etichetă.

Ca să nu mai vorbim de banii care se învârt în ţara asta. Ca un fapt divers, să vedeţi cum fac baştanii chinezi cumpărături. Pe malul Lacului de Vest în Hangzhou sunt toate firmele de renume, dar magazinele lor sunt tot timpul goale. La un moment dat, cineva, pe un forum, îşi punea întrebarea cum e posibil totuşi să supravieţuiască în zona unde un metru pătrat se vinde cu 10000 de euro. Altcineva, din interiorul industriei, i-a explicat. Magazinele alea sunt doar ca să ştie lumea că exişti şi că îţi permiţi asemenea locaţie. Deci ai faţă. Cei cu bani nu vor intra niciodată acolo, să fie văzuţi cumpărând, pentru că şi-ar pierde faţa. A naibii şi complicată treabă, asta cu faţa, la chinezi. Şi atunci, când cineva anunţă că va veni să cumpere, este dus cu mare tam-tam în altă locaţie, pentru clienţi importanţi, de unde pleacă cu sarsanalele umplute de vreo 10000 – 20000 de dolari. Şi dacă ai cinci clienţi din ăştia pe lună, cumva te-ai scos. Iar într-un oraş de opt milioane de locuitori, unde probabil vreo câteva mii sunt milionari în dolari, cred că ţi-i găseşti pe cei cinci salvatori de afacere.

Dar să ne întoarcem la ale nostre. Cu ţoalele originale, de firmă, am lămurit-o. Electronicele de firmă, în magazinele firmelor respective, sunt la fel de scumpe ca peste tot în lume şi mai ai problema că dacă ţi se strică… trebuie să dai o fugă până în China ca să le duci la reparat. Deci, ies şi astea din ecuaţie. Electronicele din piaţă le iei cam la 70% din preţul lor în România, dar trebuie să le încerci la greu pentru că ai şapte zile la dispoziţie în care le poţi returna. E bine să fii cu un chinez după tine pentru că mai sunt şi din ăia care nu vor să ţi le ia înapoi. Se pare că în sud (Shenzen, Guangzhou, Hong Kong, etc.) sunt mai ieftine. Nu am încercat, aşa mi s-a povestit, dau şi eu ştirea mai departe. Poate şi în Shanghai să fie mai ieftine. Hangzhou e o aberaţie de oraş turistic şi cu mulţi fanfaroni care aruncă cu bani, aşa că totul e scump.

Mai e comerţul cu chestii piratate. E deja un ritual să ajungi în China şi să te întorci cu o poşetă Vuitton de douăzeci de euro sau un Rolex de treizeci. Care poate să meargă bine ani de zile sau poate să dea rateuri din prima. Aici sunteţi deja la mâna destinului.

Părerea mea e că, dacă mergeţi la cumpărături în China, atunci să luaţi lucruri chinezeşti. La mărci mă refer, că la o adică, totul e făcut acolo. Şi să luaţi din pieţele de specialitate. Există piaţă pentru calculatoare, pentru telefoane, pentru mătăsuri, perle, haine, încălţăminte, ceai şi tot restul ce vă lasă imaginaţia. În fiecare dintre ele sunt “specialişti” pe domeniu şi nu îşi permit să-şi piardă faţa. Când am luat telefoane din piaţa de telefoane, au fost fără probleme, chiar dacă au fost copii sau jucării chinezeşti. Când mi-a fost lene să schimb două autobuze şi m-am oprit să le cumpăr din piaţa de calculatoare, mi-am luat ţeapă şi nici nu a vrut să mi le schimbe, ci a meşterit ceva la ele şi mi le-a dat la fel de stricate. Ori cu un chinez încăpăţânat n-ai nicio şansă s-o lase p-a ta.

Ca preţ de referinţă, luaţi taobao.com. Asta e piaţa lor on-line şi acolo găsiţi tot ce vreţi. Din păcate, e în chineză, dar se poate rezolva cu două scule. Deschideţi pagina cu Chrome, care v-o şi traduce, atât căt sa poate şi el, săracul, descurca în chineză. Dacă vreţi să căutaţi ceva şi nu sunteţii mulţumit de rezultatele returnate de cautarea în engleză, daţi cu google translate şi pe urmă copy/paste. Puteţi şi cumpăra de pe taobao, dar numai dacă ştiţi vreun chinez care s-o facă, pentru că se acceptă doar carduri chinezeşti. Şi cum chinezilor le place să se târguiască, de obicei, înainte să plaseze comanda, mai trag şi o discuţie pe telefon. Mai e problema că trebuie să aşteptaţi până vă vin cumpărăturile, cel mult vreo şapte zile, dar pot să ajungă şi a doua zi dacă aveţi noroc să găsiţi un vânzător din oraşul unde sunteţi. Firmele de curierat sunt foarte eficiente şi ieftine în China. Avantajul pe taobao e că fiecare vânzător are un scor dat de cumpărători şi ştiţi că e mai bine să luaţi de la cel cu diamante, decât de la cel care n-are nici măcar o inimă în palmares.

Dacă nu reuşiţi cu taobao, vă notaţi preţurile şi mergeţi la târguiala din piaţă sau în magazinele mici. În supermarketuri nu se face aşa ceva. Dacă sunteţi cu un chinez în dotare s-ar putea să vă ceară preţul normal. Dacă vedeţi că se sare cu mult calul peste taobao, daţi şi voi un preţ foarte mic. Din aproape în aproape se va ajunge unde trebuie. Nici nu trebuie să vă arătaţi foarte interesaţi de marfa lor. De multe ori mi s-a întâmplat să dau să plec şi atunci să îmi dea un preţ la care nici nu m-aş fi aşteptat. Uneori chiar au fugit după mine, doar să cumpăr de la ei. Depinde doar de cât de disperaţi sunt.

Dar ce vă faceţi dacă vă place în piaţă ceva ce nu v-aţi planificat cu taobao? Păi îl intrebaţi de preţ pe nenea care vinde şi începeţi negocierea cam putin sub o treime din cât zice. Ţineţi-o pe “tai gui lă” (prea scump) până vă apropiaţi de preţul dorit. Dacă nu e tipul de acord, o să deduceţi din gesturi. Pont: dacă începe să se lamenteze înseamnă că e deschis la negociere, dar vrea să facă spectacol.

Dacă vă interesează produsele tradiţionale chinezeşti, iată câteva trucuri, ca să ştiţi să le deosebiţi pe cele originale de falsuri.

Mătasea naturală se testează cu o brichetă. Se ia capătul materialului şi i se dă foc, după care se stinge rapid. Trebuie să miroase a păr ars ca să fie naturală. Dacă nu miroase aşa şi mai face şi zgură, e cel mai fin poliester cu care aţi avut de-a face în viaţă. Foarte interesante de adus din China şi încă vameşii nu s-au prins de figură sunt plăpumile de mătase naturală. În loc de lână sau mai ştiu eu ce, sunt cateva sute de gogoşi de mătase întinse la dimensiunea plapumei.

Cam aşa arată interiorul unei plapume. Ceea ce vedeţi în poză e un atelier de specialitate de pe Hefang. Avantaje… sunt foarte subţiri şi, ca atare foarte uşoare, nu stau acarienii şi praful în ele şi sunt complet antialergice. Preţul e până în 200 de euro pentru cele de iarnă, de două persoane şi făcute de firme de renume. Am înţeles că cele de Hangzhou sunt cele mai scumpe. Eu am luat ceva similar făcut în Shanghai, la 120 de euro. De cumpărat din supermaketuri, pentru că riscul să luaţi ceva aiurea e mai mic. E bine de verificat. Au un mic orificiu unde puteţi pipăi mătasea. Care poate fi foarte fină sau ceva mai aspră, depinde de calitatea gogoaşei. Iar aici e o altă teorie pe care nu mai vreau s-o dezvolt. Dacă vă lasă tanti de pe raion, puteţi trage cateva fire şi să le faceţi şi lor testul cu bricheta.

Jadurile pornesc de la alb până la verde închisn gri sau maro, trecând prin toate nuanţele posibile. Dacă întrebaţi un chinez, vă va asigura că vă păzesc de spirite, că fac bine la sănătate şi câte şi mai câte alte superstiţii.

În mod normal sunt foarte scumpe. O brăţară din bobiţe de jad, care între noi fie vorba sunt lustruite din resturi ce cad de la alte obiecte, sau un pandantiv de vreo cinci centimetri în diametru pot să ajungă până în 200 de euro. Dintre toate tipurile de jad, cel mai preţios e jadeita: o piatră alba din care se făceau învelişurile mortuare ale împăraţilor pentru că se presupunea că opreşte descompunerea trupului.

Nu ştiu care ar fi preţul ei, dar şi pentru un jad normal ar fi păcat să daţi căruţa de bani şi să cumpărţi plastic sau sticlă. Aşa că luaţi obiectul şi îl priviţi în lumină. Dacă e vorba de o statuetă, măcar o parte mai subţire a ei trebuie să fie translucidă, că altfel e ţeapă.

Acelaşi chinez de care aminteam mai sus vă va zice că trebuie să vedeţi norii închişi în jad. Cumva cam asta e senzaţia.

Perlele de cultură. Nu prea cred că o să găsiţi perle naturale pentru că amicii chinezi sunt mari meşteri în a creşte perle în lacurile cu apă dulce.De fapt ce e o perlă? Se întâmplă ca un fir de nisip să intre într-o scoică şi să o jeneze. Ca măsură de protecţie, sărăcuţa creatură secretă o substanţă care inconjoară ceea ce crede că e pericolul din interiorul ei şi care se solidifică sub formă de sidef. Numai că ceea ce a intrat rămâne acolo şi scoica mai pune un strat de sidef peste cel vechi şi încă unul şi tot aşa, până e pescuită şi scoasă perla din ea. Cu cât a stat mai mult timp grăunţa de nisip în scoică, cu atât perla e mai mare. În cazul perlelor de cultură se introduc până la zece biluţe de plastic într-o scoică şi sunt lăsate ceva vreme, după care se deschide scoica şi se extrag.

Pe margeluţele din piaţă poate fi un strat mai gros sau mai subţire de sidef. Dar la fel de bine pot fi şi plasticuri vopsite cu ceva ce aduce a sidef. Ca să deosebţi o bilă ce a fost în interiorul unei scoici de una ce a fost în interiorul unei cutii cu vopsea trebuie să luaţi şiragul şi să le frecaţi între ele. Cele adevărate s-ar putea să nu aibă toate o formă perfectă şi lasă pe degete un praf fin.

Ceaiul verde Ceea ce bem noi, fiertura la pliculeţ, e făcut cam din ce se strânge când se mătură încăperea în care a fost depozitat ceaiul. Dacă vreţi unul adevărat, ăla trebuie făcut din frunze întregi. Cel verde se recoltează primăvara, fiind folosite frunzele tinere. Aşa că trebuie să vă uitaţi, chiar dacă sunt deformate în urma uscării, să nu fie mai lungi de un centimetru şi să fie relativ întregi, chiar cu bucăţele de ramuri tinere. Altfel sunt frunze bătrâne şi mărunţite, care nu au mai mare valoare decât iarba, pentru că nu sunt macerate şi tratate corespunzător ca să fie transformate în ceai negru. Că e alb, verde, negru, de iasomie sau mai ştiu eu ce, ceaiurile chinezeşti se fac din aceeaşi plantă: camelia sinensis. Totul constă în ce anotimp sunt recoltate frunzele, cum sunt prelucrate şi ce alte flori li se mai adaugă.

Dacă vreţi să cumpăraţi ceva din China şi aveţi vreun dubiu, puteţi să mă întrebaţi. Poate am dat de lucrul respectiv, dar acum nu-mi aduc aminte de el.