Dacă nu-i la bal, e la spital!

Cu alte cuvinte, urmează să vă povestesc cum e să ajungi la urgențe, în China. Nu am avut timp – s-ar putea spune că nu am avut ghinionul – să aflu prea multe despre doctori și alte cele la chinezi. Doar din ce am mai pățit din când în când și nu a mers tratat cu indiferență sau un ceai.

Azi o să vă bat câmpii despre Western Medicine, cum numesc ei ceea ce a ajuns la noi pe linie paternă de la Hipocrate. După mii de ani în care s-au tratat cu de-ale lor și, la cât de mulți au ajuns, se pare că nu a fost tocmai rău, băieții preiau din mers metodele noastre și nu se încurcă. Poate nu e tocmai curat într-un spital chinezesc, poate că modul în care ești procesat ca pacient ți se pare cel puțin haotic, dar până la urmă ieși pe picioarele tale din întâmplarea respectivă.

Primul contact cu realitatea asta aproape extraterestră a fost în ultima vineri din septembrie, 2007. În seara respectivă ar fi trebuit să merg la hotel, la o petrecere pentru clienții cu vechime, dată cu ocazia apropierii zilei naționale a Chinei. În schimb m-am ales cu un început de weekend la spitalul de cartier din Xiasha, suburbia unde a fost fabrica.

Ceea ce vedeți în poză e noul spital. Eu am avut parte doar de cel vechi. Pe ăsta l-am văzut doar de la stadiu de fundație, până la pusul geamurilor. Am trecut zilnic pe lângă el și l-am văzut cum crește ca o ciupercă după ploaie. Într-un an de zile l-au dat finisat și hardughia are 170.000 de metri pătrați, suprafață construită. Unde mai puneți că tot în același timp au mai ridicat și un minicartier în jurul lui.

Dar să revin. La vremea primei pățanii, în fabrică încă mai era plin de personaje chinezești, delegați și tot felul de boss-i care mâncau la cantina italienilor. Și pentru ăștia Silvano, chinezul pe care l-am învățat să facă salată de vinete, trântea niște potoale chinezești, de-ți venea să rozi și bețele. De când cu criza, toți chinezii mănâncă la cantina chinezească.

La momentul acțiunii, fiind chiar înainte de 1 Octombrie, toți au fost plecați acasă, iar la masă am fost doar eu și un tehnician. Îmi vine să pariez că dacă am fi fost mai mulți, Silvano s-ar fi controlat de două ori înainte să arunce în oală oarece carne stricată.

La prima și ultima îmbucătură din felul respectiv mi-am dat seama de problemă, dar mi-a fost jena s-o scuip. Ce să-i faci? Eram doar cu o lună de China în sacul cu povești și încă nu-mi intrase destul de adânc în scăfârlie că asta cu scuipatul e sport național în zonă. Știindu-mă și cu stomac ce poate să ducă multe, mi-am zis că o singură înghițitură nu o să mă dea pe mine gata.

Ei, n-a fost să fie. In doua, maxim trei ore am început cu frisoane, transpirații reci, văzut dublu pe unde calc. În următoarele 45 de minute am fost consultată, cu analizele făcute și cu medicamentele în buzunar, totul pentru aprox 5 euro.

Dar stați să vedeți cum decurge procesul tehnologic al actului medical. În sala de așteptare au fost vreo 50-60 de pacienți. Unii cu capetele sparte, alții loviți de mașină. Restul, pentru un profan într-ale medicinei, ca și mine, am fost toți la fel, cu vreo oarecare suferință nespectaculoasă. În mijloc a fost o tipă care m-a înregistrat și mi-a făcut un carnet de consultații. După asta am trecut în cabinetul doctorilor. Dar nu înainte de a trece pe la casierie, să plătesc consultația. Acolo am dat de doi tineri în halate albe și cu măști pe față (de fapt se pare că masca face parte din uniformă, pentru că tot personalul o poartă).

Să nu vă închipuiți că ambii doctori au fost aduși acolo doar în cinstea mea. În aceeași încăpere cu ei am mai dat de încă vreo cinci bolnavi, la grămadă. Totul a mers la comun, ca pe bandă rulantă și în văzul lumii. Doctorița care m-a consultat, după ce mi-a palpat abdomenul prin tricoul ce mi l-a tras la loc, deși eu îl ridicasem, mi-a zis să merg să îmi facă analizele.

Am crezut că o să intru într-un cabinet de colectare a sângelui. Sufletu! M-am întors înapoi în sala de așteptare și tipa care m-a înregistrat, la aceeași masă, mi-a trântit acul în venă și mi-a rezolvat problema. Noroc că a fost totuși de unică folosință. La ac mă refer.

Am uitat să precizez că înainte de recoltare am mai dat pe la casierie. La fel am făcut și înainte de a-mi ridica medicamentele de la farmacia spitalului. Le-am primit cu numele meu lipit pe cutie, la fel cum a fost și numărul consultației, toate datele astea fiind introduse în rețea de către doctorița care m-a consultat.

A doua trecere triumfală prin spitalul din Xiasha s-a întâmplat prin februarie, 2010. După frigul ce l-am îndurat în Beijing, de am ajuns să dorm cu hanoracul pe mine, am lovit o pneumonie pe care am dus-o pe picioare mai bine de o lună. Până în momentul în care n-am mai putut.

Iar urcat repede în mașină, iar dus la spital. Chinezii nu au dispensare. Că mergi la dentist, la o injecție sau la operație pe creier, toate se întâmplă la spital. Abia în ultimul timp au apărut dentiști particulari care sunt frecventați în special de expați.

Deci, am ajuns la spital, nenea doctorul a pus stetoscopul pe mine, direct prin bluza groasă și nu i-a plăcut cum sună unul dintre plămâni. Așa că nu s-a mai complicat, ci m-a trimis direct la radiografie și la nelipsitele analize.

Am așteptat vreo jumătate de oră radiologul. Chiar înaintea mea aduseseră polițaii doi tipi care se încăieraseră și unul dintre ei s-a ales cu capul spart. Fără nicio programare, fără liste de așteptare, la spitalul de cartier, i s-a injectat substanța de contrast și i s-a făcut RMN.

Că l-a costat distracția mai mult de-o grămadă, pe asta puteți paria. Și la mine varianta de consultație cu radiografie s-a ridicat undeva pe la 30 de euro. În China sunt puține firmele care acordă asigurare medicală și doar de câțiva ani fac gestul ăsta de măriminie. Așa că dacă ți se întâmplă ceva, tu chinez, ești pe barba ta.

Indiferent cât am înjura sistemul de complată pe care vor să-l introducă ai noștri în sănătate, eu spun că o să fie un lucru bun. Probabil șpaga la doctori va fi mai mică, mai mult ca sigur că și auditorii ar trebui să caute mai serios pe ce se duc banii strânși de spital, dar apar niște sume care pot fi investite în tot felul de scule. E drept, la chinezi se fac toate și și le iau direct de la ei din ogradă, dar bolnavul tot trebuie să plătească orice înainte de a i se face ceva.