Nu contează cât de lung am părul…

… important e cât şi cum gândesc. (Florian “Moţu” Pittiş)

Vedeţi, domniile voastre? Şi din cauze din astea nu regret eu apusele comuniste vremuri.

Cei ce m-au făcut rocker

Era prin iarna anului de graţie 1985. Citisem în ziarul local, la mica publicitate, anunţul unui tip, cum că vinde casete înregistrate cu muzică rock. Mi-am sunat o amică din Arad şi am purces la el în după-masa următoare. Ce a urmat, a fost un exemplu bun de film cu proşti, cu mine în rolul principal şi cu tipul în rolul victimei.

La momentul respectiv nu aveam nici cel mai mic habar despre ce e ăla rock. Toată experienţa mea se rezuma la nişte acorduri auzite sporadic la “Europa Liberă”, în unele nopţi, după ce ascultau ai mei “Actualitatea Românească”. Numai că eu îl ştiam de “muzică turbată” sau “porcăria asta pe care nu ştiu cine o poate asculta”, expresii extrase din exploziile maică-mi când radioul nu se închidea la timp. La drept vorbind, printre paraziţii care bântuiau ultrascurtele, nişte riff-uri sănătoase nici nu puteau suna prea convingător pentru o ureche neavizată.

Dar să revenim la tipul cu casetele. Citeşte mai departe…

Wishbone Ash

I-aş spune rock bătrânesc, dar asta m-ar face să mă simt cam expirată. Nu de alta, dar “băieţii” s-au apucat de cântat cam pe vremea când m-am hotărât eu să descalec în lumea asta. Aşa că rămân la varianta muzică de calitate.

Sunt puţin cunoscuţi în România, chiar şi de către cei de-un leat cu mine. M-aş bucura să n-am dreptate, dar din studiile mele de piaţă, gen “băi, da’ ăia-ţi plac?”, rezultatul, cu o singură excepţie, a fost “hăă, da’ cine-s, că n-am auzit de ei”.

Am eu unele fixuri, un fel de pitici care se ţin cu ghearele de neuroni şi care, din când în când, răzbat la suprafaţa materiei cenuşii sub forma unor dorinţe pe care nu am reuşit să mi le împlinesc. Să nu credeţi că am fost genul de copil care să se dea cu fundul de pământ pentru că nu i se ia cutare jucărie. Am fost învăţată că, pentru a avea ceva, trebuie ba să merit, ba să îmi fac cu propriile mâini. Şi totuşi, sunt chestii care nu mi-au ieşit şi astea îmi dau bătaie de cap.

Cum ar fi prima piesă a celor de la Wishbone Ash pe care am auzit-o cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în emisiunea lui Andrei Voiculescu, la Europa Liberă. Citeşte mai departe…

Ce-i prea mult, strică!

China n-a fost doar “văzut” Shanghai, Beijing, Hongkong şi alte cele, experienţe noi într-o lume necunoscută. A fost, la început, o singurătate cruntă, din care am ieşit refugiindu-mă în muncă. Au fost şi nopţi de nesomn, destule la număr, presiuni din ambele sensuri, inerente când te trezeşti tampon între italieni şi chinezi, stres că nu poţi termina ceea ce ai de făcut. A fost şi disperarea de a pierde pe cineva foarte drag, cumulată cu neputinţa de a mă alătura familiei.

Vă pot descrie cu lux de amănunte cum se manifestă un atac de panică. Până la momentul respectiv m-am ţinut tot timpul că am nervi de oţel şi sunt capabilă de tras ca tancu’. Dar au fost de ajuns trei zile în care am dormit vreo patru ore, pe total. Nu mi-a trebuit mai mult decât să schimb de vreo două ori logica după care calculam nişte costuri pentru că, pe când ziceam că termin, mă trezeam că scot din baza de date alte aberaţii care mă trimiteau în loop infinit sau blocau serverul. În ultima zi din cele trei am clacat. Citeşte mai departe…

La mulţi ani, dragă Bruce!

Pot să spun că, alături de Carl Sagan, a fost idolul adolescenţei mele. După ce mă întorceam din călătoriile printre aştrii lui Carl, mă duceam la gaşca de rockeri şi ne răzvrăteam ascultându-i pe Bruce şi restul de ironici ai maidanului.

Aşa am reuşit să nu o iau razna în plină minciună comunistă. Am avut colegi de liceu care şi-au luat lumea-n cap şi au încercat să fugă din ţară. Nu le-a fost tocmai uşor pentru că au fost prinşi.

Azi Bruce împlineşte 53 de ani şi îşi împarte viaţa între microfon şi manşa avionului cu care îşi duce trupeţii pe unde au concerte.

La Mulţi Ani, Bruce Dickinson!!! Şi ţine-o mai departe sus, alături de Maiden. Zi-le-o, tată, că bine le-o zici.

Ia ascultaţi şi voi una dintre preferatele mele.

Rock la ecuator

Ieri am dat peste un afiș în restaurantul unde am mâncat la prânz și Royce mi-a explicat că tipul din poză e cel mai tare rocker al Indoneziei. Îl cheamă Ahmad Albar si s-a născut în 1946 din părinți saudiți. L-am căutat pe youtube și am dat de el și pe Wiki. Tipul cântă de prin 1975 și cu una dintre trupele de tinerețe a făcut deschiderea unui concert Deep Purple.

Vă las și pe voi să ascultați câteva piese.

Următoarea e o baladă și, culmea, la fel îi zice și în bahasa. Asta, așa, că ieri mă distram de limba asta și ziceam că e un fel de română. Ba mai mult, azi, pe lăngă Carrefour am văzut un afiș care zicea așa: “1 Beli, 1 Gratis”. Mie îmi cam sună “Cumperi 1 și ai 1 Gratis”. Voi ce ziceți??? Poate că sunt obsedată, dar după un an în China, unde totul era diferit, aici orice asemănare îmi sare din prima în ochi.

Duo Kribo cu Ahmad în componență.

Am mai dat și de o trupă bunicică de heavy metal, Power Metal pe numele ei de botez. Mai sunt și altele, dar au rămas ca stil pe undeva pe la începutul anilor ’80

Noapte bună, copii, că la mine iar e spre dimineață.

Loc de dat cu capul

“Wherever I may roam
Where I lay my head is home”

Asta o zic băieţii de la Metallica, dar am ajuns s-o trăiesc pe pielea mea în ultimii patru ani. La început pare straniu, dar odată ce ţi-ai intrat în rolul de vagabond, când azi eşti aici şi peste câteva zile te muţi vreo nouăzeci de meridiane mai încolo, acasă-ţi devine unde ştii că o să te trezeşti dimineaţa următoare.

Postarea asta e bonus pentru cei care au avut răbdare s-o citească pe cea de ieri până la capăt. Dar e şi pentru ceilalţi.

Uitaţi ce am găsit eu în Shanghai Museum. Citeşte mai departe…

Superstar

E Săptămâna Patimilor şi an de an asta mă duce cu gândul la, după părerea mea, cea mai importantă operă rock a tuturor timpurilor. S-a scris mult despre ea şi nu ar avea rost să mai dau şi eu cu sapa într-un ogor deja cules. Vă pun mai jos linkuri de unde puteţi citi tot ce vă interesează şi despre opera în sine, cât şi despre filmul care s-a făcut în 1973. Nu l-am găsit complet nicăieri pe net, ca să vă dau link spre el, aşa că o să pun filmuleţele de pe youtube, în ordinea care să recompună întregul.

Înainte de asta aş vrea să încep cu partea care mie îmi place cel mai mult, în interpretarea originală, din 1970, cu Ian Gillan în rolul lui Iisus. Citeste mai departe…

WHOCARES

Fără semn de întrebare. Pentru că le pasă!

Aţi visat vreodată să trăiţi un amestec de Deep Purple, Black Sabath, Iron Maiden, Metallica, asezonat cu HIM? Şefă-mea l-a descoperit şi eu nu mă pot abţine să nu îl împart cu voi.

De ceva vreme Gillan şi Iommi cam ard gazul prin Armenia, dar nu degeaba. S-au pus băieţii pe voluntariat în urma cutremurului din 1988 şi le-a cam intrat la suflet partea aia de lume. Acum s-au hotărât să ajute la reconstruirea unei şcoli de muzică. Şi-au făcut tot felul de planuri despre cum ar putea strânge banii necesari şi au ajuns la concluzia că ar fi în stare să adune toată suma doar făcând ei ce ştiu mai bine. Să cânte, adică. Şi-au mai adunat nişte prieteni lângă ei şi aşa s-a născut Whocares. Citeste mai departe…

Alin Totorean

Un arădean de-al nostru, un om care a luat multe părţi din lume la pas, singurul român care a străbătut pe jos deşertul Atacama, primul român care a făcut acelaşi lucru în Mongolia. Acum are nevoie de ajutorul nostru. Clubul Nerv din Arad organizează un concert pentru a strânge nişte bani care să-l ajute să [...]

De suflet

Avionul pleacă din Shanghai aproape de miezul nopţii şi de obicei ajung la aeroport direct de la birou, după alte două ore în maşină. Ca atare prezint o stare uşor vegetală în momentul îmbarcării. Tot ce mai pot face e să arunc cu privirea către un film uşor, întru relaxarea muşchiului gânditor şi pe urmă [...]