Din ciclul “limuzina cu animale”

Sunt sigură că ştiţi pozele cu căluţul în Trabant, porcul sau viţelul în nu mai ştiu ce altă rablă.

Azi, în drum spre serviciu m-au depăşit ăştia. Cum între Timişoara şi Şag sunt două benzi, nu m-am putut abţine să nu mă trag mai lângă ei şi să-i pozez.

Nu ştiu exact câţi au fost. Cred că vreo opt-nouă. Înainte de podul de la Şag ne-au făcut cu farurile cei din faţă, că stătea potera la pândă. Au tras pralele pe dreapta şi nu se mai terminau de coborât din maşină.

Cu trenul de la Hong Kong la Beijing

Urmează să se construiască o linie de mare viteză între Hong Kong şi Guangzhou şi distanţa dintre cele două oraşe va fi parcursă în 48 de minute. E de la sine înţeles că între capitala Chinei şi Guangzhou calea ferată deja e funcţională.

Beijingul nu iroseşte nicio ocazie de a se lega cat mai puternic de Hong Kongul care e o cu totul altă lume faţă de China Mainland.

Nu aş fi scris despre asta dacă nu mi-ar fi atras atenţia macheta viitoarei gări. Va fi construită în partea de vest a Kowloon-ului, din câte am citit, în zona portului. Citeşte mai departe…

Schwabenhaus – lucru nemţesc în ţară românească

V-am mai povestit eu că prietenii adevăraţi îmi încap să fie număraţi pe degetele de la o mână.

Ilie e unul dintre ei. Deşi am lucrat la aceeaşi firmă, eu am fost în Timişoara, el în Sânnicolau, aşa că am ajuns să ne cunoaştem în Italia şi acolo mi-a devenit frate întru hoinăreli. Cumva e normal să ne asemănăm. E mai tânăr doar cu patru zile. Ceilalţi zece ani nu se mai pun, pentru că de multe ori mi-a demonstrat că e mai matur ca mine, reuşind să-mi pună frână când m-a luat valul.

Se pare că în România ne e mai greu să ne vedem. Ultima oară a fost în urmă cu vreun an. Şi atunci, în Ungaria, pentru că am hotărât să ne întâlnim la Mako, la un gulyas la ceaun, la pensiunea de lângă podul Mureşului. De atunci tot ne ameninţăm când unul, când celălalt, că urmează să ne întâlnim, dar nu prea ne mai iese.

Ieri m-a sunat, de parcă ar fi simţit ceva:

- Hei, frăţică, să nu-mi spui că eşti în Timişoara!

Culmea, am fost. În 99,99% dintre cazuri, îmi pregătesc toate sarsanalele de joi seara şi vinerea plec la Curtici direct de la serviciu.

Am stabilit să ne întâlnim la jumătatea distanţei între Timişoara şi Sânnicolau şi i-am cerut o oră ca să am vreme să-mi termin curăţenia în bârlog şi să trag un duş, să scot praful de pe mine.

Undeva, la vreo treizeci de kilometri de Timişoara, pe drumul ce duce la Cenad, e Şandra. O localitate care în trecut a fost locuită de nemţi, la fel ca multe altele din Banat. În paranteză fie spus, Şandra rezonează oarecum în mine. Fratele mamei şi unchiul meu preferat a fost aici vreo câţiva ani preot.

Dacă o iei la stânga, pe aleea din faţa bisericii, ajungi la Schwabenhaus: o pensiune rustică, dar ridicată la rang de patru margarete şi care îşi ţine sus ştacheta de mai bine de zece ani. Citeşte mai departe…

Cu vaporul spre zona tradiţională a Marelui Canal Chinezesc

Rămăsesem că, terminându-mi plimbarea, am ajuns înapoi la Hangzhou Da Sha şi acolo am găsit staţia vaporaşelor pe care le-am tot văzut străbătând canalul în sus şi-n jos. Cum pentru a doua zi s-a anunţat o zi ploioasă şi nu am avut nimic în plan, mi-am zis că o tură ar fi exact ce-mi trebuie.

I-am făcut propunerea asta şi unui coleg de la service care s-a nimerit să fie în Hangzhou, dar omul a fost prea obosit după o săptămână de hăituială prin toată provincia lui Zhejiang şi nu s-a băgat în nebunia mea. Aşa că, duminică, pe la vreo zece am descălecat la casa de bilete şi am încercat să mă înţeleg cu tanti de acolo, mai cu mâinile, mai cu picioarele, că eu vreau un bilet doar dus, nu şi întors. Până la urmă l-am primit după voia mea, başca am avut norocul prostului să se nimerească să îl cumpăr de la cei care erau cu vaporaşele tradiţionale.

Dacă bine îmi aduc aminte, preţul e la vreo treizeci de yuani, deci undeva de vreo douăzeci de ori preţul autobuzului cu care m-am dus altă dată până la capătul de linie al vaporului. Dar o dată în viaţă, merită luxul de a sta la masă cu chinezii. Citeşte mai departe…

China mi-a purtat din nou noroc

Aş putea zice că sunt săptămâni, ba chiar luni de când trag barca pe uscat şi toate-mi ies anapoda, dar ca şi ziua pe care vreau acum s-o închei, de mult n-a mai fost alta la fel de idioată.

Totuşi, cineva, undeva, mă iubeşte şi chiar dacă e căcănie situaţia, îmi mai arată din când în când soarele.

Numai ce am primit un mail de la administratorul unui site de arta vizuală, în care mă anunţă că poza de mai sus a fost selectată printre cele 30 ale săptămânii, care merită revăzute.

Nu e un site unde îţi pui poze şi pe urmă îţi trimiţi prietenii să te voteze. Aici se încarcă săptămânal mii de fişiere, fotografii şi lucrări de grafică pe calculator, pe tehnici de realizare şi tematici, iar, din astea multe, sunt alese top 30 pentru fiecare tehnică.

E pentru prima dată când mi se întâmplă una ca asta şi nu mă pot opri să nu mă laud. O iau şi ca pe un îndemn că ar trebui să mă reapuc de treabă, la modul ceva mai serios. Poate întoarcerea la traiul de pozar m-ar mai extrage din groapa de potenţial în care simt că mă afund.

Freak show botanic, după un an

În martie, anul trecut, vă povesteam entuziasmată despre achiziţiile mele verzi. Click aici, pentru împrospătarea memoriei.

Ei, a trecut un an nu numai peste noi, ci şi peste ele. Un an interesant, o iarnă cumplită. Bilanţul, în ordinea intrării în scenă din episodul anterior, e cam ăsta:

Caco aca Diospyros Kaki. Nu a supravieţuit nopţilor geroase, demne de o ţară nordică. De cum anul trecut, după plantare, a fost pornit să facă şi fructe. Şi chiar şi-ar fi dus planul la îndeplinire dacă nu ar fi dat nişte insecte peste el, acum nu a mai dat nici măcar dintr-un mugur. La fel a făcut şi frate-său, sălbatecul, cel ieşit din port-altoiul primului pom ce l-am cărat din Italia.

Banana Shrub Michelia Figo. A trecut cumva peste iarnă. I-au căzut mai multe frunze decât i-au crescut peste vară, dar măcar trăieşte. Încă stă la ascunzătoare, împreună cu muşcatele cu care a iernat. O să iasă la lumină când nu va mai fi niciun pericol de îngheţ. Citeşte mai departe…

Un curcubeu cât cerul

Cu câteva minute în urmă, din faţa casei mele.

Din păcate tocmai mi-a crăpat calculatorul pe care am softul de prelucrat poze, că altfel v-aş fi servit şi o panoramă cu semicercul refractat.

Pe lângă Marele Canal Chinezesc

Ce vrea el să fie, v-am povestit ieri, aici. Ştiam despre subiect ca fapt divers, ca despre una dintre marile construcţii ale lumii antice, dar nu mi-am bătut prea tare capul. Nu ştiam nici de unde pleacă, nici unde ajunge, habar n-aveam că Hangzhou e pe malul lui. Primul impuls pe care îl ai când ajungi în China şi care-ţi bate pe creier ca un pitic cu ciocanul pe nicovală e “Zidul”. Cel puţin asta a fost reacţia mea.

Cum ziceam, treceam zilnic spre şi de la fabrică peste un râu plin de barje, dar niciodată nu mi-am pus problema cum l-o fi chemând. La câtă apă curge sau bălteşte în oraşul ăla, după ce am văzut în 2007 Qiantang-ul de pe Pagoda Celor Şase Armonii, de restul nu mi-am mai făcut probleme să le identific. Oricum, numele lor nu mi-ar fi spus nimic.

Dar am prins o sâmbătă după-amiază călduţă, de început de aprilie, în 2010. Am ajuns mai repede de la lucru şi am dat cu ochiul în sarsana să văd dacă mai am haine curate. Era mişto de tot combinaţia. Stăteam la hotel de patru stele, eram servită pe tavă, dar spălam de mână de parcă numai ce ar fi terminat Zola de scris despre mine. Dar n-ai ce te face cu cea care are fixuri de a nu-şi lăsa pe mâna altora anumite chestii de tras pe carcasă.

Într-un cuvânt, am hotărât că nu merită pe ziua aia să-mi pierd vremea cu spălatul, am aruncat rucsacul la spinare, am agăţat aparatul de fotografiat în gât şi m-am urcat în primul autobuz care a oprit în staţia de la colţul hotelului. Am văzut că e 76, mi-am zis că nu l-am mai încercat până atunci, hai să vedem unde m-o livra.

Am fost foarte bucuroasă când am văzut că opreşte fix în faţă la Hangzhou Da Sha, locul unde era restaurantul meu preferat. Dar mi-am zis că nu mi-e foame, aşa că mi-am continuat drumul.

După vreo patru staţii, înspre sudul oraşului, am zărit pe o tablă maro, de indicator turistic, scris mare, cu alb “Grand Canal”. Citeşte mai departe…

Hangzhou, ultimul port

Cu răbdare şi tenacitate de care doar chinezii sunt în stare, au săpat vreme de aproape două mii de ani ca să facă cel mai lung râu artificial din lume. Dar şi cel mai vechi.

Au început să sape la Marele Canal Chinezesc cu cinci sute de ani înainte ca Hristos să se nască şi, în decursul timpului, i-au croit mai multe variante, unele sectoare chiar perpendiculare cu cursul lui de astăzi.

Efortul a fost titanic, iar jertfele pe măsură. În perioada de maximă extindere, 605-610 AD, în timpul Dinastiei Qi, au lucrat la el şase milioane de oameni, jumătate dintre ei găsindu-şi sfârşitul din cauza foametei şi a condiţiilor precare de trai.

Cei 1794 de kilometri unesc Beijingul de Hangzhou şi străbat şase provincii, iar în perioadele când încă nu existau căile ferate, drumul fără pulbere a făcut ca distanţa dintre cele două oraşe să fie cu vreo 900 de kilometri mai mică.

Interconectează cinci râuri importante, dintre care două sunt cele mai mari din China: Yangtze, în sud şi Fluviul Galben, Huang He, în nord. Nu le-am văzut pe astea două, dar am văzut Qiantang-ul, cel mai la sud dintre cele cinci. Aşa că pot face o comparaţie şi, prin ochii mei, puteţi face şi voi. E întrecut de cele două, dar, pe lângă el, Dunărea noastră e un fel de adolescent care mai are de crescut. Citeşte mai departe…

Flori în ziua Florilor

Nu e de ieșit afară să fac poze, așa că vă pun câteva de vară, în speranța că vă încălzesc sufletele.

La mulți ani tuturor cu nume de floare!

Citește mai departe…

Vreme bună, timp frumos

N-am mai văzut soarele la fața de două zile pentru că stau îngropată în birou, ca ocnașii. Dar se pare că lumea se bucură de el. Nu de alta, dar atât de puține vizite nu am mai avut de pe vremea când eram la începuturi.

Dar cum lucrătorului îi stă bine cu treaba, vă pun niște poze din jurul Lacului de Vest și mă retrag. Dacă săptămâna ce s-a încheiat a fost una nebună, ce urmează va fi imposibil de descris în cuvinte. Nu prea am curajul să promit că o să mai dau pe aici până weekendul următor. Citește mai departe…

Domnișoara Mumu

Sau cei mai frumoși ochi migdalați pe care i-am văzut vreodată.

În sfârșit, am primit și pozele de la Shao Yan. Toată-i taică-su, aia mică.

Catwalk – colecția de toamnă-iarnă la chinezi.

Toamna târzie și începutul iernii lui 2009 m-au prins în China. Cum oameni, obiceiuri, locuri, mirosuri, mâncăruri, totul era nou în preajma mea și aveam motiv de mirare la fiecare pas, nu m-am mirat de cum i-am văzut îmbrăcați cu mult mai tare decât de restul lucrurilor ce mă înconjurau.

Ajungeam de la serviciu pe întuneric și dacă nu mă aștepta o altă noapte de lucru, aruncam laptopul de pe umăr, luam sarsanaua la spinare și o tăiam aiurea prin oraș. Preferam întunericul și forfota nopții decât albul pereților camerei de hotel.

Mi s-a părut cam hazliu la început să-i văd în niște costume de schi înflorate. In special tipele se trăgeau la respectivul țol sportiv, indiferent că băteau spre treizeci sau șaizeci de ani. Dar m-am gândit că ăsta o fi trendul sezonului și m-am dus mai departe.

Mi-am imaginat că fiind niște dealuri care încep din spatele Lacului de Vest și continuă spre niște munți, în zonă or fi niscaiva stațiuni de sporturi de iarnă și lumea o fi pasionată. Totuși, ceva esențial lipsea din peisaj. Mai precis zăpada.

În weekend mi s-a părut că altceva nu e în regulă, dar încă eram prea bulversată de schimbare ca să-mi dau seama pe moment. Abia în cursul săptămânii, coborând într-o seară la supermarketul de lângă hotel am realizat care era problema. Costumele de schi… Nu le văzusem la lumina zilei decât pe umerașe, în magazine. Citește mai departe…

Zbor

Ca un făcut, printre primele cuvinte – intraductibile în limbajul adulţilor – cu care mi-am exasperat părinţii şi bunicii au fost “sisa” şi “ata”. Le-a luat, bieţilor, ceva vreme până să-şi dea seama că demoazela, încă din fragedă pruncie, e cu capul în nori. Pentru că într-acolo îmi îndreptasem eu atenţia. Ce “papa”, ce “apa”? Mie daţi-mi nori şi avioane, că asta mi-e pohta.

Cam pe la şapte ani, când abia începusem să sap bastonaşe cu creionul în hârtie, am prins-o pe maică-mea citind un roman. Mi-a plăcut la culme coperta şi nu m-am lăsat de capul ei până nu l-a reluat cu voce tare. Cum altfel, primul roman din viaţa mea a fost despre nenea Spencer, pilot utilitar la bază, dar care a ajuns să salveze vreo sută de pasageri, punând la sol ditamai Boeing-ul rămas fără piloţi din cauză de intoxicaţie alimentară.

Ştiu, acum subiectul pare un scenariu fumat, made la Hollywood, dar atunci i-a dat destule bătăi de cap lui Fănică – pădurarul, eroul din poveştile bunicului. Băiatul ăla şi Spencer au intrat la concurenţă serioasă în jocurile mele.

Prin clasa a doua, dacă ţin eu bine minte, am văzut prima dată la cinema “Aurel Vlaicu”. Pe urmă l-am mai văzut de vreo zece ori. Ultimele pagini din caiete mi-au devenit loc de mâzgăleli care se doreau schiţe ale avioanelor din film.Citeşte mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intră căutări cu Vittorio Veneto, in diferite combinaţii. Nu ştiu să se fi întâmplat în zonă ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Săptămâna asta m-am întâlnit cu Pier şi Paolo şi dacă ar fi fost ceva nu ar fi scăpat să-mi povestească. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârşit!

Vittorio Veneto a luat fiinţă pe malul râului Meschio şi la poalele Prealpilor, prin unirea a două orăşele: Ceneda şi Serravalle. Se află pe drumul spre Belluno şi Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelaşi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Război Mondial bătălia de pe Piave, unde între 24 octombrie şi 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldaţi italieni şi 100.000 de ostaşi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea războiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sărbătoare, punct de maximă atracţie fiind Muzeul Marelui Război (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele două foste orăşele e dealul pe care se ridică semeţ Castelul San Martino, în prezent reşedinţa episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turiştii au acces doar până la curtea de la intrare. Citeşte mai departe…

Oraşul de gheaţă din Harbin

Nu am ajuns acolo, deşi mi-aş fi dorit. Harbin, capitala provinciei nord-estice Heilongjiang, e unul dintre locurile de pe planeta asta unde îngheaţă şi sufletul în tine. Şi nu e de mirare din moment ce dincolo de Heilongjiang e doar Siberia mamei Rusii.

An Qiling, ex-colega de la IT din Hangzhou, care s-a născut prin părţile alea, mi-a povestit că învecinarea cu Rusia se observă foarte tare prin zonă. Acolo găseşti chinezi ortodocşi, dar şi chinezi cu ochi albaştri. Chiar şi accentul cu care fătuca vorbeşte engleza e altfel şi presupun din asta că dialectul zonei sună mult diferit de mandarina oficială.

Având prima ediţie în 1963, întrerupt în timpul revoluţiei culturale şi reluat în 1985, Festivalul Internaţional de Sculptură în Ggheaţă şi Zăpadă de la Harbin a ajuns la cea de-a 28-a ediţie. Este unul dintre cele mai mari evenimente dedicate iernii, alături de cel de la Festivalul Zăpezii din Saporo, Japonia sau Carnavalul Iernii din Quebec, Canada. Citeşte mai departe…

Turist în China – Cum să nu iei ţepe

Sar puţin de la serialul cu ce păţeşti la doctor în China. Pentru că am avut azi nişte muşterii curioşi într-ale cumpărăturilor din China şi ale ţepelor ce le poţi încasa pe-acolo. Mi-am dat seama că despre cumpărături am un articol, chiar dacă nu vorbesc exact de adus marfă ieftină sau haine şi încălţăminte. Cam asta vrea românul, că tot veni vorba.

Despre ţepe am scris mult, dar răsfirat. Cei care mă citiţi de la început, aţi văzut că am învăţat pe propria piele cum să mă feresc de ele, pentru că mi le-am luat din toate poziţiile. Pentru cei care trec pe-aici mânaţi de nenea Google, vă pun o compilaţie a articolelor în care am povestit cât de uşor e să pici de fraier în China. Citeşte mai departe

Meduze

Am fost la faza de căutare a unor poze din Hong Kong pentru postarea următoare şi mi-au sărit în faţă meduzele.

Nu sunt un fan al acvariilor, dar curiozitatea m-a dus la cel din Shanghai şi greşeala la cel din Hong Kong. Au fost destule lucruri interesante, dar de departe mie mi-au plăcut chestiile astea translucide.

Dacă ar fi sa-mi iau un animal de companie acvatic, probabil că ar fi un bidon cu meduze. Din fericire pentru ele sunt prea leneşă şi nici nu am răbdare să le ţin concentraţia de săruri din apă la valori propice, să le fac rost de plancton sau mai ştiu eu ce le-o fi trebuind.

Citeşte mai departe…

Arad – Timişoara, pe autostradă

Am avut nevoie de mai puţin de 20 de minute ca să ocolesc Aradul. Folosesc aproximaţia pentru că mă orientez după momentul în care am făcut pozele şi am început chestia asta abia de la semaforul din zona industrială de la ieşirea din Gai. Aşa că aş putea să adaug vreo 5 minute de la intersecţia drumului Curtici – Arad cu centura, până la semafor. De acolo până sub pasajul drumului naţional Arad – Timişoara, am făcut fix 13 minute şi 29 de secunde. În condiţiile în care am avut mai multă grijă să fac poze decât să conduc. Mulţumesc că apreciaţi riscul la care m-am expus ca să aveţi reportajul de faţă, dar vă rog să nu mă imitaţi.

De când e podul Traian în reparaţii, niciodată nu mi-a ieşit să traversez Aradul în mai puţin de 35 de minute. Deci în condiţii de condus responsabil, pot să economisesc chiar şi 20 de minute.

De sub pasaj până la ieşirea de pe autostradă … citeşte mai departe…

Bussola di Burano

Laguna veneţiană e împrejmuită de insulele pe care au ajuns oameni încă înainte ca oraşul să apară.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinşi de valurile popoarelor migratoare. Şi tot din pădurile Cadorei au fost aduşi buştenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit străzile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Dacă Murano e faimoasă prin sticlă şi mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscătorii merg pentru broderii şi pentru biscuiţii pe care vă propun să îi facem astăzi împreună.

Citeşte mai departe…