Schwabenhaus – lucru nemţesc în ţară românească

V-am mai povestit eu că prietenii adevăraţi îmi încap să fie număraţi pe degetele de la o mână.

Ilie e unul dintre ei. Deşi am lucrat la aceeaşi firmă, eu am fost în Timişoara, el în Sânnicolau, aşa că am ajuns să ne cunoaştem în Italia şi acolo mi-a devenit frate întru hoinăreli. Cumva e normal să ne asemănăm. E mai tânăr doar cu patru zile. Ceilalţi zece ani nu se mai pun, pentru că de multe ori mi-a demonstrat că e mai matur ca mine, reuşind să-mi pună frână când m-a luat valul.

Se pare că în România ne e mai greu să ne vedem. Ultima oară a fost în urmă cu vreun an. Şi atunci, în Ungaria, pentru că am hotărât să ne întâlnim la Mako, la un gulyas la ceaun, la pensiunea de lângă podul Mureşului. De atunci tot ne ameninţăm când unul, când celălalt, că urmează să ne întâlnim, dar nu prea ne mai iese.

Ieri m-a sunat, de parcă ar fi simţit ceva:

- Hei, frăţică, să nu-mi spui că eşti în Timişoara!

Culmea, am fost. În 99,99% dintre cazuri, îmi pregătesc toate sarsanalele de joi seara şi vinerea plec la Curtici direct de la serviciu.

Am stabilit să ne întâlnim la jumătatea distanţei între Timişoara şi Sânnicolau şi i-am cerut o oră ca să am vreme să-mi termin curăţenia în bârlog şi să trag un duş, să scot praful de pe mine.

Undeva, la vreo treizeci de kilometri de Timişoara, pe drumul ce duce la Cenad, e Şandra. O localitate care în trecut a fost locuită de nemţi, la fel ca multe altele din Banat. În paranteză fie spus, Şandra rezonează oarecum în mine. Fratele mamei şi unchiul meu preferat a fost aici vreo câţiva ani preot.

Dacă o iei la stânga, pe aleea din faţa bisericii, ajungi la Schwabenhaus: o pensiune rustică, dar ridicată la rang de patru margarete şi care îşi ţine sus ştacheta de mai bine de zece ani. Citeşte mai departe…

Mare brânză!

Dar veți ști s-o faceți după ce veți citi acest post.

Am început să scriu despre vacile din viața mea. Am făcut-o cu drag, pentru că mi-a fost drag de fiecare în parte. Din păcate, dintr-o iuțeală de degete și nebăgare de seamă am șters tot. Nu știu de ce în internet explorer nu există Ctrl+Z. Am pierdut de vreo câteva ori pagini întregi scrise. În sfârșit, nu cred că sunt mulți la fel de nebuni ca și mine încât să iubească văcuțele, căluții, etcuții, așa că n-are rost să vă plictisesc.

Hai mai bine să trecem la lucruri practice și să vă învăț să vă preparați singuri și cu ce aveți prin bucătărie o mare parte din produsele lactate. Citește mai departe…

De azi nu mai mănânc plastic

Promit să revin la China, de săptămâna viitoare. Acum am niște chestii care mă înspină și până nu-mi fac numărul cu ele, nu am pace.

Ceva mai încolo o să mă bat și cu niște indieni. Asta îmi era în program pe ziua de azi, dar de dimineață m-am enervat pe laptele din cutie îndeajuns ca să-mi dispară dintele ce-l aveam pregătit pentru fârtații de pe malul Gangelui.

Vreo săptămână nu am mai dat pe la garsonieră. Am plecat val-vârtej, fără să mă mai uit în urma mea. Ieri am revenit și am găsit pe frigider o cutie de lapte, din care folosisem jumătate înainte de plecare. Mi s-a părut cam dubios că arată prea bine. La cum am crescut cu vacă în grajd, cam știu etapele de evoluție pe care le prezintă laptele, odată scos din uger. Conform experienței mele, cutia ar fi trebuit să fie cel puțin umflată, dacă nu explodată, iar conținutul acrit și împuțit. Citește mai departe…

Vă e dor de o înghețată???

Începe să se încălzească afară și se apropie momentul când n-o să ne mai zbârlim la ideea ei. Ba chiar o s-o considerăm o ispită rece și o să cădem adeseori în păcat.

În Hong Kong s-a inventat înghețata-banană. Nimic nou sub soare, veți zice. Și totuși… e o banană a cărei coajă e comestibilă și are cu 75 de calorii mai puțin decât fructul în cauză.

Băcănia cu condimente

Ce puțin îi trebuie unui om să fie fericit. Mie, în seara asta, nu mi-a trebuit decât să dau peste un link.

Cu numai câteva zile în urmă mi-am scotocit prin sertarul cu condimente și mi-am dat seama că un plic de piper de Sichuan a expirat, iar celălalt stă să se termine. Așa că mă gândeam să-mi iau la revedere de la condimentul Fei. Cel puțin până în mai, când nu am voie să lipsesc de la un eveniment din Italia, iar acolo știu un magazin chinezesc în Conegliano.

Și uite că norocul m-a făcut să dau peste pastaidevanilie și la ei am găsit tot ce-mi trebuie. Au și boboci de trandafir, chiar și toate condimentele de care v-am povestit când v-am dat rețeta de ciorbă indoneziană.

Singurele care lipsesc sunt ciupercile chinezești, dar astea nu sunt condiment și florile de osmanthus, dar le-am sugerat. Oricum, cu osmanthus-ul încă nu am reușit să inventez prăjitura care să mă dea pe spate și cu care să ies să rup gura târgului, dar încă mă mai străduiesc. Când o fi să fie, o să vă dau și vouă de știre.

Dim Sum – Jiaozi

Li se spune găluşte, colţunaşi, dumplings. Chinezii le spun 饺子. Adică jiaozi în chineza mandarină sau gaozi în chineza cantoneză care e vorbită în sud, cam de acolo de unde au plecat pe drumul mătăsii bunătăţile astea.

Împreună cu chiflele umplute şi fierte în aburi – baozi, tăiţeii fripţi, tartele cu ouă şi plăcintele din orez lipicios, fac parte din ceea ce cantonezii numesc dim-sum. Acum e mâncarea de dimineaţă a chinezului. Găluştele se mănâncă şi la prânz, dar în combinaţie cu supa în care se fierb. Atunci sunt mai mici şi în fiertură se mai adaugă alte chestii verzi sau ciuperci. Sunt un “must have” în meniul ceainăriilor, dar sunt şi restaurante specializate doar pe mâncărurile astea şi sunt foarte frecventate.

Sunt şi un “must try” pentru oricine trece prin China şi nu numai. Prima dată când am mâncat jiaozi mi s-a spus că dacă e să se facă un clasament al lucrurilor faimoase din ţara asta, găluştele ar fi undeva pe lânga Marele Zid.

Cu vreo două săptămâni în urmă am făcut o porţie mare, dar n-am avut nervi de chinez să îl iau pe fiecare în mână şi să-i dau forma respectivă. Plus că ar fi trebuit să îi fierb frumos, în aburi, să nu-şi piardă din frumuseţe.

Dar cum, pe vremea când am umblat prin China, mie mi-a trebuit să fac puştoaice fericite cu poşete din piaţa de noapte, în loc să îmi aduc ce-mi trebuie, recte un set de coşuri din bambus pentru fiert pe aburi, acum n-am avut decât să-mi fierb găluştele în apă. Citeşte mai departe…

Bambi cu mămăligă

O să-mi spuneţi că sunt sadică pentru că pun pe proţap unul dintre personajele nevinovate ale copilăriei.

Vina nu îmi aparţine. Asta a fost explicaţia pe care am primit-o de la italieni când am întrebat ce înseamnă “capriolo”. Eram la masă şi în meniul zilei erau spaghetti al capriolo. Am sperat că e vorba de carne de capră, mai ales că mi s-a părut destul de aiurea să găsesc căprioară în cantina unei fabrici. Mi-au spus pe urmă că în pădurile Prealpilor sunt atât de multe încât au ajuns să fie în meniul curent.

Reţeta ce v-o dau azi nu am ajuns s-o fac. La cât de scumpă e carnea respectivă prin supermarketuri, prefer să-i spun “pass”. Dar poate aveţi prin familie vânători şi o luaţi direct de la sursă.

Am reuşit însă să o gust de vreo două ori la berăria de la Pedavena, loc de triste amintiri pentru mine. Nu de alta, dar duceam băieţii la băute în fapt de seară şi eu trebuia să stau cuminte şi cu cola-n faţă ca să pot să-i şi returnez în bună stare. Başca să nu-mi pun în pericol permisul de conducere.

În schimb Pedavena îmi aduce aminte şi de un loc drag din Italia. Fabrica de bere e foarte aproape de Feltre, un târguşor care şi-a păstrat centrul medieval şi în care în fiecare an are loc o paradă cu cavaleri în armuri şi tot restul tacâmului. Cam cum au început şi pe la noi să se ţină în ultimii ani prin oraşele ale căror cetăţi încă mai sunt în picioare. Citeste mai departe…

Ricotta da Sonia

Se apropie ziua mea şi vreau să-mi terorizez colegii cu o tartă cu ricotta şi migdale a cărei reţetă am prins-o din zbor prin Italia. O să v-o dau şi vouă ceva mai încolo.

Numai că la noi chestia asta pe care eu o situez undeva între brânză spre urdă e aşa de scumpă, că-ţi piere elanul. Cum totul e pe internet în ziua de azi, am dat şi de modul ei de preparare. Am cerut autoarei permisiunea de a vă da şi vouă reţeta şi a fost foarte drăguţă să-mi permită să traduc şi să folosesc pozele ei. Pentru mine, care am crescut cu vaca în grajd, explicaţiile mi se par mură-n gură. Dar nu toată lumea a avut norocul meu, aşa că e bine să se ştie cum se pune brânza la scurs.Citeşte mai departe…

Coca Cola pe chinezeşte

Un arab intra intr-un bar in State. Se duce la barman si spune:
– Ahrem bahra mahji COLA!
Barmanul foarte nelamurit, il intreaba:
– Un pahar mare si rece cu ce?

Știu că bancul e arhicunoscut, dar mi-am amintit de el și de subiectul postului după ce am văzut poza de la Harbin. Chinezii sunt mari amatori de orice e străinez, dar trebuie să priceapă pe hieroglifele lor ce e. Ca atare, denumirile sunt adaptate ca să poată fi transcrise în ideograme. Dacă nu le-o zici pe-a lor, trebuie să te descurci jucând mima.

În cazul lui Coca Cola, echivalentul chinezesc aduce oarecum cu originalul, pentru că se pronunţă “căcou călîă”. Cu Sprite lucrurile sunt ceva mai dificile pentru că se pronunţă “şuei bi” şi e foarte important cum pui accentul, că poate să iasă ceva de să-l jigneşti pe cel care-ţi vinde licoarea sifonată. . Citeşte mai departe…

Comanzi ce ţie îţi place…

…primeşti ce chelnerului îi e voia.

Trebuie să te obişnuieşti şi cu asta cât eşti prin China. Mi-am amintit faza dând peste nişte poze. Bineînţeles, căutam altele pentru poveştile ce mi-au rămas restante de anul trecut.

La prima venire în China am fost întâmpinată cu fructe pe masă. Din păcate în poză apare mai mult plicul cu felicitarea de bun venit. Trecem rapid peste faptul că am fost făcută “Domnul Raţiu”. Aşa măcar s-a împlinit visul din tinereţe al lui taică-meu, care m-a dorit băiat.

Am observat că în China, la hotelurile mai înstelate, e obiceiul ca muşterii mai de cursă lungă, colo de pe la trei săptămâni în sus, să primească în fiecare weekend câte un cadou. Am fost lăsată să aleg între fructe, biscuiţi, tort şi vin, dar cam au adus ce au avut mai mult în vinerea respectivă. Ţin minte că odată am primit chiar şi bomboane de ciocolată. Citeşte mai departe…

Bussola di Burano

Laguna veneţiană e împrejmuită de insulele pe care au ajuns oameni încă înainte ca oraşul să apară.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinşi de valurile popoarelor migratoare. Şi tot din pădurile Cadorei au fost aduşi buştenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit străzile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Dacă Murano e faimoasă prin sticlă şi mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscătorii merg pentru broderii şi pentru biscuiţii pe care vă propun să îi facem astăzi împreună.

Citeşte mai departe…

FEI-noşag

Nu e vorba de pateul de Sibiu ci de prima mâncare chinezească pe care am “furat-o” de la Fei. Nu are vreun nume anume. Toţi m-au întrebat de el şi s-au aşteptat să audă cine ştie ce metaforă, dar cred că nici prietenă-mea nu ştie mai mult decât că aşa se face la ea acasă. Ca atare, a rămas între amici mâncare tip “Fei”, cum şi condimentul care se pune în ea e tot “Fei”.

Deja toţi apropiaţii mei au mâncat felul ăsta şi joi mi-am provocat şi colegii din birou. Citeşte mai departe…

Îmi vine să nu mă mai joc

Mi-am rupt nopţi întregi din somn ca să scriu despre China şi Indonezia şi a fost destul să pun pe blog ameţeala aia cu bomboanele de liquirizia, ca să explodeze căutările. Oare o fi plăcând lumii gustul respectiv? Sau poate tocmai pentru că nu place, oamenii încearcă să afle de ce să se ferească. Se vede că grosul căpşunarilor e mai repede în Italia. O singură căutare e după liquorice. Nimic în germană sau spaniolă sau cine ştie ce altă limbă în care ne mai blagoslovesc concetăţenii UE.

A, mai am un subiect cu care am rupt gura târgului: postarea despre gnocchi. Îmi vine să plâng de ciudă. Sunt poate mii de bloguri culinare şi doar câteva despre China. Şi pe mine mă nimeresc oamenii căutând chestii de potoale. Nici măcar de din alea chinezeşti, că şi despre ele am mai scris pe ici, pe colo. Or fi exotice şi nu ştie lumea de ele? O fi şi varianta asta, ce să zic. Destul şi bine, în nici jumătate de lună gnocchi a ajuns pe locul 20 din peste 700 de expresii unice.

Probabil că se pregăteşte lansarea unui nou sezon de Dr House. Iar foarte multă lume îl caută şi dă la mine pe blog de o altă tâmpenie.

Cam în fiecare zi am câţiva care caută cele trei chestii. Plus cumpărături din China, cu toate variantele.

Şi totuşi, mai caută lumea şi după numele meu. Asta înseamnă că îşi aduc aminte de mine, după ce au trecut pe aici mai cu atenţie, mai în fuga calului, fiecare după vreme şi preferinţe. La început au fost mai dese căutările, acum din ce în ce mai rare. Oare să-mi fi fidelizat „fanii” şi să fiu într-o perioadă de pauză? Greu de spus.

Cam aşa arată all time top30 al căutărilor, în valori absolute, conform lui Google Analytics. Citeşte mai departe, că e de râs…

Gnocchi al gorgonzola, con funghi

Nu puteţi zice că nu mă ţin de cuvânt cu ce am promis aseară. Gnocchi sunt găluscuţele astea din farfurie. Dacă macaroanele italienilor sunt făcute din grâu dur şi se fierb “al dente”, adică nu de tot, ca să-şi păstreze fermitatea, gnocchi sunt făcuţi din cartofi şi au consistenţa catifelei. Ca orice sortiment de paste, în Italia pot fi găsite tot felul de variaţiuni pe temă dată: simple, cu spanac, cu dovleac, etc.

Vestea bună e că găsiţi tot ce vă trebuie în Real. Vestea proastă e că nu e tocmai ieftin. Dar dacă nu folosiţi ingrediente de calitate n-o să aveţi cum vă bucura de adevăratul gust.

Cam pentru 4 persoane aveţi nevoie de Citeşte mai departe…

Pont pentru degustătorii de bere

Hai, că vă ştiţi voi care sunteţi, că şi eu ştiu că mă mai citiţi.Habar n-am dacă se găseşte în Auchan, dar dacă daţi de ea, o recomand cu răceală. Am vrut să spun cu căldură, dar combinaţia nu e bună.

Cu ea ne-am răcorit serile toride din Indonezia. Scumpă, de parcă ar fi fost vin italian în Italia. Ajungea şi pe la 4 euro în Cheers, barul în care ne împiedicam noi de obicei după lucru. Dar nici dincolo nu era mai ieftin. Cel mai mic scor îl marca în supermarket, unde era pe la 1,5. De bună era bună, de multă era multă, că „jumatea” la ei, ca şi la chinezi, e de 600. Dar din cauza preţului nu e de cursă lungă.
Citeşte mai departe…

Papa bun de Indonezia

M-a provocat amicul Sorin, într-un comentariu, să scriu despre ciudăţenii culinare din Indonezia. Din păcate trebuie să-l dezamăgesc. Nu am găsit decât animale “clasice” prin farfurie. Şi nu e de mirare. Nouăzeci la sută dintre indonezieni sunt musulmani, iar asta e o religie destul de restrictivă. Aşa că pui + raţă, vită şi miel. În supermarketul de unde am luat Kopi Luwak am văzut porc pe un pliant de promoţii, dar se pare că magazinul are clientelă puternică printre expaţii care locuiesc în zonă. Am mai fost în alt supermarket şi acolo nu am întâlnit aşa ceva.

Normal, nu se poate sări peste peşte şi alte chestii din mare. Că doar sunt un arhipelag cu peste treisprezece mii de insule.

Vă daţi seama că la atâtea bordeie despărţite de apă, au avut cum să-şi dezvolte tot atâtea obicee. Ce am cunoscut eu Citeşte mai departe…

Bomboane de liquirizia

Dacă tot am amintit mai înainte de ele, hai să nu vă mai ţin curioşi. E şi asta o adaptare a ceea ce am scris dincolo, cu vreo patru ani în urmă.

Înainte de Crăciunul din 2007, Silvia, tipa cu care am lucrat o vreme în Italia şi cu care la început m-am înţeles foarte fain, a fost în concediu medical şi nu am reuşit să ne vedem înainte să mă întorc acasă. Într-una din zile m-am trezit că vine la mine unul dintre colegi şi îmi spune că l-a sunat de la recepţie că am la ei un cadou adus de soţul Silviei si că pot să îl iau când plec acasă. Normal că nu am mai avut răbdare să aştept. Mi-am căutat de lucru în afara biroului şi am tăiat-o scurt până acolo. Nu ştiam cum s-o interpretez, dar oricum, nu aveam decat două variante. Pe tip nu îl văzusem decât o singură dată în viaţa mea dar îi dadusem Silviei să îi ducă niste mp3-uri cu Goran Bregovici pentru că îl pasionau diferite chestii, printre care şi cultura balcanică. Deci una dintre ipoteze ar fi fost că vroia să se revanşeze. Alta, cea mai plauzibilă era că l-a trimis Silvia cu solie pentru că ea era prea bolnavă să dea pe la fabrică.

M-am întors în birou, am aşteptat cu nerăbdare un moment în care nu au fost prea mulţi in jur şi am rupt la repezeală plicul în care era sigilată problema. Citeşte mai departe…

Kopi Luwak se întoarce

Şi totuşi, există şi la pachet. Am găsit-o într-un supermarket aproape de hotel, iar în aeroport în Jakarta aproape fiecare magazin vindea “exotic coffee”, “animal coffee”, “indonesian traditional coffee”, “best coffee in the world”. Într-un cuvânt, Kopi Luwak. Kopi e cafea în bahasa, Luwak e mâţa asta care o “înnobilează”. Preţurile… de la 25$ la 75$ pentru 100g.

Mie când mi se pune pata pe ceva, e de rău. Am procedat şi cu Luwak la fel cum am făcut cu bomboanele de liquirizia, la italieni – subiect de dezvoltat imediat. De data asta atâta le-am povestit părinţilor de zăpăcenia asta de cafea şi de tot felul de reacţii ce le-am observat legate de ea, că până la urmă le-am trezit curiozitatea. Citeşte mai departe…

Fructe exotice – II

V-o servesc și pe asta, că e ușor să dai cu copy/paste. Am scris-o cu vreo trei ani în urmă, în altă parte. Când am dat de durian încă nu mă lovise peste nas toful împuțit, de aceea am crezut că mai mult de atât nu se poate. Între timp mi-am schimbat părerile.

După cum vedeți, durianul e interzis în unele locuri, cum ar fi avioane, hoteluri. Cel care a făcut poza și a pus-o pe internet cred că a prins-o prin Hong Kong, că acolo e totul cu tariful la vedere și poți să-ți calculezi până unde îți permite buzunarul să te întinzi cu nesimțirea. Totul? Hm, se pare că mai puțin durianul, care e priceless.

Ei, dragii mei, cam așa au stat treburile în toamna anului de grație 2007. Citește mai departe…

Fructe exotice – I

Aveam altceva în minte pentru seara asta, dar am dat atacul la frigider și mi-am găsit acolo ultima achiziție de duminică seara. Și dacă tot sunt la capitolul fructe, v-o povestesc în partea a doua și pe cea cu durianul, de care am pomenit data trecută. Să văd, dacă reușesc să mă mișc cu talent la momentul spălării hainelor, atunci o să am vreme și de ceea ce era în plan.

Pe aici se beau foarte multe sucuri proaspete din fructe. De preferat, de departe, sunt căpșunile. Probabil că lor li se par exotice pentru că le crește banana în curte și ananasul în tarla, iar pe astea le aduc de hăt-departe. Ca să țină cu trendul pieței până și Fanta a scos versiune de căpșuni.

Vineri am băut un suc foarte interesant și mi s-a spus că se găsește si fructul. Duminică am avut norocul să dau peste el.

Citește mai departe…