Sposa bagnata, sposa fortunata

Pe principiul – sănătos, dacă staţi să întrebaţi o tipă – conform căruia ştie tot satu’ ce nu ştie bărbatu’, am aflat de Pier că urmează să se însoare, cu câteva luni înaintea lui. I s-a părut la un moment dat că Fei îşi face cam prea mult de lucru pe la biserică, dar un bărbat care trage din greu să aducă bani în casă nu mai stă să compileze toate “fazele” nevestei. A trecut-o şi pe asta cu vederea ca multe alte fleacuri muiereşti şi şi-a văzut de treburile lui.

Până într-o zi în care a fost anunţat solemn că ea vrea să se boteze, să devină catolică şi să se cunune cu el în biserică. Şi aici, tot respectul pentru ea. A fost nuntă chinezească, înainte să plece de acasă, a fost cununia civilă în Italia, ca să poată să rămână aici. Mie mi se pare ca o dovadă de respect pentru Pier şi pentru comunitatea în care a intrat.

Numai că nu a fost chiar aşa de uşor cum a crezut la început. Preotul, mai de modă veche, şi-a zis că o fi creştinismul religia iubirii, dar înainte de asta e a jertfei proprii, în numele iubirii. Aşa că a ţinut-o vreun an în cursuri de catehism şi extemporale din Biblie, până s-a convins că merită să fie botezată.

Şi a venit seara de 4 mai, 2012. Citeşte mai departe…

Acasă, în Italia

Am observat azi că maşina încă mai ştie să vină singură din România, să oprească prima dată la Fei şi pe urmă să parcheze în faţa hotelului. Nu de alta, dar nu simt oboseala drumului. Tot ce am în mine e un urlet mut care a crescut pe cum m-am apropiat de Italia şi s-a oprit doar în dinţii strânşi cu îndârjire, ca să nu iasă printre ei înjurături autoadresate pentru cât de tâmpită am putut să fiu să plec de aici.

Toate sunt aşa cum le ştiu. Pier şi Fei care mă aşteaptă în curte. Fetele lor care au dezlegare la culcarea târzie tocmai pentru că vine Dora cu ciocolată din România. Azi chiar şi Dinevio, revenit din China pe câteva zile, s-a nimerit să apară când am ajuns şi eu la Pier. Citeşte mai departe…

Guguștiucii de hotel

Pereții unui hotel sunt mai răi ca gura unei babe. Trece prin ei totul și dacă nu-ți dresezi urechile să ignore, auzi tot felul de zgomote care-ți spun ba una ba alta despre cei cu care ai de împărțit etajul.

În vremurile când eram mulţi români în hotelul din Italia se formase un fel de gașcă. Cei mai de cursă lungă aveam deja camerele dedicate, așezate în diverse colțuri mai ferite sau mai încălzite. Dar chiar și dintre noi se mai întâmpla să vină câte unul la micul dejun cu vreo poveste interesantă.Citește mai departe…

Încălţări de cursă lungă

Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat să-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje şi pantofi de călător şi mi-a venit ideea să dezvolt şi la mine subiectul cu umblătorii. Aşa le zic eu pantofilor comozi, adică ălora care îmi permit să stau o zi întreagă în picioare şi să fac paşi mulţi când sunt cu fizioterapia la zi. Că tot veni vorba, încă nu am ajuns la tanti doctor Pătru şi am o vagă bănuială că o să iasă cu scântei, pentru că nu m-a mai văzut de vreo trei ani.

În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisă la experienţe şi provocări nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, aşa rămâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe arătură, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru părinţi – că la garsonieră am hotărât să mă lipsesc de aşa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar şi un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.

În termeni de marketing asta se numeşte consumator fidel mărcii. Hai că n-am uitat chiar tot în şai’şpe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însă când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul aparţine unui produs cu ciclu de viaţă scurt şi cu rată de înnoire rapidă?

Gata cu teoria, că nu vreau să-mi plictisesc şi puţinii cititori! E vorba că mi s-a pus pata pe nişte pantofi şi, ca şi copilul râzgâiat, vreau numai din ăia. Citeste mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intră căutări cu Vittorio Veneto, in diferite combinaţii. Nu ştiu să se fi întâmplat în zonă ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Săptămâna asta m-am întâlnit cu Pier şi Paolo şi dacă ar fi fost ceva nu ar fi scăpat să-mi povestească. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârşit!

Vittorio Veneto a luat fiinţă pe malul râului Meschio şi la poalele Prealpilor, prin unirea a două orăşele: Ceneda şi Serravalle. Se află pe drumul spre Belluno şi Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelaşi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Război Mondial bătălia de pe Piave, unde între 24 octombrie şi 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldaţi italieni şi 100.000 de ostaşi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea războiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sărbătoare, punct de maximă atracţie fiind Muzeul Marelui Război (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele două foste orăşele e dealul pe care se ridică semeţ Castelul San Martino, în prezent reşedinţa episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turiştii au acces doar până la curtea de la intrare. Citeşte mai departe…

“Siamo tutti” sau dusul mexicanilor la zăpadă

La un moment dat, pe la sfârşitul lui 2008, am găsit în hotel, în Italia, o trupă de mexicani. De la aceeaşi firmă ca şi noi, ăştia ne-au fost colegi de suferinţă până când am plecat acasă, de Crăciun. Deşi la început ne-am uitat mai încruntat unii la alţii, iar pe parcurs nu am legat mari prietenii, până la urmă ne-am despărţit în relaţii cordiale.

Erau vreo trei ingineri, un şef de calitate şi restul tehnicieni, toţi veniţi la şcolarizare. Aveau un stil de-a dreptul diabolic de a-şi face tot felul de farse unul altuia şi, cu cât cel căruia i-o trăgeau era mai şef, cu atât veselia era mai mare. Poanta preferată le era să-l lase pe câte unul, seara, să vină pe jos de la lucru. Apărea microbuzul, ne urcam câţi eram şi aştemptam să apară restul. Dacă îi auzeam că încep în cor, în stil mieunat, unii mai cu curaj, alţii doar cât să le ţină ritmul primilor, să îi spună şoferului că “siamo tutti”, adică “suntem toţi”, ştiam că lipseşte unul căruia tocmai i se pregătea plimbarea. La început şi şoferii o mai muşcau şi plecau în uralele mexicanilor. Pe urmă s-au obişnuit să facă apelul de seară. Asta pentru că unii dintre cei care au luat-o pe jos au făcut reclamaţii. S-au întâmplat şi faze când stăteam aiurea să vină unul care plecase cu vreun italian şi nu lăsase vorbă, dar şoferul îl aştepta ca să nu aibă probleme.

Cea mai tâmpită chestie de care au fost în stare s-a întâmplat cu aportul meu adus din plin şi am fost şi românii prinşi la mijloc. Citește mai departe…

Hoaţă în Austria

Merg mai departe cu seria despre furtişaguri pe mapamond. Mi-am amintit despre cum am fost eu de partea cealaltă pentru câteva zeci de minute. Ce pot să vă spun după toată tărăşenia e că, pentru un om care nu poate concepe să ia ce nu e al său, nu poate fi situaţie mai absurdă şi mai umilitoare decât să fie luat drept hoţ.

Prin primăvara lui 2009, în drum spre Italia.

Cred că din toată Austria, eu m-am dus probabil în singura benzinărie care avea o pompa defectă şi m-am oprit drept la aia. Că aşa am eu norocul la ghinioane.

N-am dat importanţă faptului că pompa nu a fost pe zero. Am mai văzut chestia asta şi în România: în momentul în care ridici furtunul, pompa se resetează şi porneşte. Aici n-a făcut nici una, nici alta. Am pus furtunul la loc şi am încercat alt furtun de benzină, de la aceeaşi pompa. Nici cu ăla n-a pornit.

Am dat maşina pe spate să mă mut la altă pompă, moment în care a ieşit o tipă, zbierând la mine. Noroc că a făcut-o în engleză, aşa că am înţeles că vroia să merg înăuntru pentru că m-a prins pe cameră că am luat benzină şi în urmă cu zece minute şi plec fără să platesc. Citeşte mai departe…

Bambi cu mămăligă

O să-mi spuneţi că sunt sadică pentru că pun pe proţap unul dintre personajele nevinovate ale copilăriei.

Vina nu îmi aparţine. Asta a fost explicaţia pe care am primit-o de la italieni când am întrebat ce înseamnă “capriolo”. Eram la masă şi în meniul zilei erau spaghetti al capriolo. Am sperat că e vorba de carne de capră, mai ales că mi s-a părut destul de aiurea să găsesc căprioară în cantina unei fabrici. Mi-au spus pe urmă că în pădurile Prealpilor sunt atât de multe încât au ajuns să fie în meniul curent.

Reţeta ce v-o dau azi nu am ajuns s-o fac. La cât de scumpă e carnea respectivă prin supermarketuri, prefer să-i spun “pass”. Dar poate aveţi prin familie vânători şi o luaţi direct de la sursă.

Am reuşit însă să o gust de vreo două ori la berăria de la Pedavena, loc de triste amintiri pentru mine. Nu de alta, dar duceam băieţii la băute în fapt de seară şi eu trebuia să stau cuminte şi cu cola-n faţă ca să pot să-i şi returnez în bună stare. Başca să nu-mi pun în pericol permisul de conducere.

În schimb Pedavena îmi aduce aminte şi de un loc drag din Italia. Fabrica de bere e foarte aproape de Feltre, un târguşor care şi-a păstrat centrul medieval şi în care în fiecare an are loc o paradă cu cavaleri în armuri şi tot restul tacâmului. Cam cum au început şi pe la noi să se ţină în ultimii ani prin oraşele ale căror cetăţi încă mai sunt în picioare. Citeste mai departe…

Ricotta da Sonia

Se apropie ziua mea şi vreau să-mi terorizez colegii cu o tartă cu ricotta şi migdale a cărei reţetă am prins-o din zbor prin Italia. O să v-o dau şi vouă ceva mai încolo.

Numai că la noi chestia asta pe care eu o situez undeva între brânză spre urdă e aşa de scumpă, că-ţi piere elanul. Cum totul e pe internet în ziua de azi, am dat şi de modul ei de preparare. Am cerut autoarei permisiunea de a vă da şi vouă reţeta şi a fost foarte drăguţă să-mi permită să traduc şi să folosesc pozele ei. Pentru mine, care am crescut cu vaca în grajd, explicaţiile mi se par mură-n gură. Dar nu toată lumea a avut norocul meu, aşa că e bine să se ştie cum se pune brânza la scurs.Citeşte mai departe…

Bussola di Burano

Laguna veneţiană e împrejmuită de insulele pe care au ajuns oameni încă înainte ca oraşul să apară.

S-au retras de sus, din munte, din regiunea Cadorei, împinşi de valurile popoarelor migratoare. Şi tot din pădurile Cadorei au fost aduşi buştenii cu care s-a consolidat terenul fragil pe care, mai târziu, s-au construit străzile dintre canale.

Câteva dintre insulele astea au devenit renumite prin ceea ce fac oamenii lor. Dacă Murano e faimoasă prin sticlă şi mozaicuri, Lido prin festivalul de film, pe Burano cunoscătorii merg pentru broderii şi pentru biscuiţii pe care vă propun să îi facem astăzi împreună.

Citeşte mai departe…

Început de decembrie

În nordul-estul Italiei e vremea când fructele de caco încălzesc cu portocaliul lor serile reci de iarnă.

Când radicchio di Treviso, leguma aceea cu frunze bordo, un fel de cicoare/andivă şi care e mândria zonei, e matură şi gata de pus pe pizza sau între macaroane.

Citeşte mai departe…

Hoţi de Italia

Cum fură românii, o ştim cu toţii. Din păcate, o ştie o Europă întreagă. Deschid azi o miniserie de două episoade, în care vă povestesc cum fură şi cei pe la care am umblat. Că doar nu or fi mai breji. Normal şi cum v-am obişnuit deja, poveştile ies la iveală din bagajul propriu de păţanii.

Ieri am introdus în scenă Monte Pizzoc, un muntişor de vreo 1500 de metri, care face parte din grupul Prealpilor Dolomiţi şi pune stavilă la nord oraşului Vittorio Veneto, împreună cu văru-său, Visentin.

Am urcat de trei ori pe el şi mi-am jurat că n-o s-o mai fac în viaţa mea. De fiecare dată am avut ba un ghinion, ba altul.

Ba s-a pornit ploaia senin când am ajuns în vârf, ba m-am dus să fac poze şi am uitat să-mi schimb bateriile, de li s-a topit elanul după două-trei shoturi. Culmea a fost în noiembrie, 2008. Cum era un frig de să crape pietrele, ne-am dus cu maşina până la jumătatea lui, după care am urcat la pas.

Când ne-am întors, am găsit un geam de la uşa din spate spart, totul cotrobăit, iar din portbagaj dispărută geanta … citeşte mai departe…

Am găsit-o pe Elodia!!!

Şi e unde nici nu vă închipuiţi.

Din păcate, dau ştirea cu întârziere, pentru că nu am avut dovada la mine când s-a anunţat decizia tribunalului, pe urmă m-am luat cu ale mele şi am uitat. Noroc cu ziua asta liberă, că mi-am mai făcut ordine prin calculator şi am dat din nou de ea.

Nenea DDTV, nici nu-ţi poţi imagina unde am făcut poza. Ai pus degeaba membrii de partid să răscolească ţara. E în cu totul altă parte. A lăsat numele lui bărbat-su scris cu pietre, ca să se vadă şi din avion că a trecut pe acolo. Dacă vrei s-o vezi în realitate, trebuie să Citeşte mai departe…

Monstrul

Am avut două săptămâni mai mult decât idioate. Dacă aş sta să pun la socoteală că accidentul de care vă povesteam în postarea dedicată căsuţei lui Paolo s-a întâmplat tot în perioada asta a anului, aş putea să dau vina pe stelele care-mi cam arată fundul în zodia pe care tocmai o traversăm. Norocul e că n-am manii din astea astrologico-depresive.

Şi mai sunt norocoasă să-l am pe amicul X, care apare de nicăieri şi pe nepregătite, cam întotdeauna când am eu nevoie, de parcă ar şti că trebuie să mă scoată din groapa de potenţial. De vreo patru luni tot îmi storc creierii să scriu despre el. I-am cerut binecuvântarea, de vreo două ori l-am şi ameninţat că nu mai scapă nepus la gazetă, dar se pare că am şi eu tracul pe care-l are chirurgul când e să pună bisturiul pe o persoană foarte apropiată.

Azi mi-a lăsat pe messenger un link spre youtube, fără să-mi mai spună nimic. Dar mi-a făcut duminica frumoasă. Citeşte mai departe…

O casă unde te simţi ca la bunica acasă

Villa Alma, Via Roma no. 10, Fossalta di Piave, Provincia di Venezia, Italia.

Nu fac publicitate decât locurilor şi oamenilor despre care consider că merită. Şi ca atare nu e publicitate, e recomandare prietenească. Cam aşa cum a fost şi cu Kotok Island.

Paolo nu a fost numai şeful cu care m-am înţeles din prima clipă când ne-am văzut la interviu, cu vreo cinci ani în urmă. A fost un fel de înger păzitor care m-a scos din bucluc atunci când am făcut câteva năzdrăvănii prin Italia. Nu ştiu cine ar fi dispus să-şi lase musafirii la masă sâmbăta la amiază şi să facă cincizeci de kilometri pentru că îl sună cineva că şi-a turtit maşina. El a făcut gestul ăsta, a venit de lângă Veneţia, m-a săltat de pe autostradă şi m-a dus la hotel. În zilele ce au urmat a umblat cu mine să-mi rezolv problemele ce le-am avut cu maşina. Cred că a şi plătit ceva la service în locul meu, dar nu a vrut niciodată să recunoască.

Ei bine, mai mult din hobby decât din nevoia de a avea al doilea job, Paolo s-a hotărât să facă o pensiune în casa în care a trăit bunica sa. Şi aici intervine faza cu reclama.

Dacă aveţi de trecut cu familia pe lângă Veneţia şi nu vreţi să staţi chiar în buricul, scumpetea şi aglomeraţia târgului, vă recomand să poposiţi la Paolo în ogradă. O să vă simţiţi în sânul unei familii italiene vorbitoare de engleză. O să aveţi pe durata şederii voastre acolo nişte vecini simpatici şi citiţi până în măduva oaselor şi o să locuiţi într-o căsuţă care emană din toţi porii parfumul liniştit din vremea copilăriei. Citeşte mai departe…

Mulţumesc cititorilor fideli

Din când în când, ce-i drept, nu foarte des, mă trezesc cu câte un cititor care pur şi simplu îmi devorează blogul şi atunci nu îmi mai încap în piele de bucurie. Pur şi simplu mi se încarcă bateriile pentru câteva luni şi mi se suflă vânt din pupa. Citeşte mai departe…

Statuie într-un cimitir

Am avut norocul să petrec vreo câteva zile prin Florenţa şi să-mi dublez, cel puţin, volumul sufletului inspirând prin toţi porii minunile Renaşterii.

Am fost la nici jumătate de metru de David al lui Michelangelo şi am încercat să-mi întipăresc în minte până şi textura marmurei.

Nimic, însă, nu m-a impresionat ca şi statuia sculptorului fără nume pe care am găsit-o la Aquileia, în cimitirul eroilor din Primul Război Mondial.

E covârşitoare mila care se coboară din ochii sorei de caritate peste muribundul din faţa sa. E şi durerea femeii-mamă care priveşte stingându-se aproape-copilul. Şi e înălţător gestul îngerului ce ridică la cer sufletul soldatului răstignit pe crucea unui război totdeanua nedrept.

Sărbătoarea castanelor

În Colmaggiore-Tarzo, Italia.

Mi-e dor de Fei şi de Pier, prietenii mei de suflet. La fel mi-e dor şi de sătucurile din nordul Italiei, peste care în perioada asta serile de mijloc de toamnă aştern un abur cu miros de castane coapte la foc repede.

Am vorbit cu Pier mai de vreo două săptămâni. Era în Tailanda şi se grăbea să-şi termine treaba pentru că se apropia sărbătoarea castanelor la el în sat şi avea de pregătit utilajul de copt bunătăţurile cu coajă.

Vedeţi voi, pentru faze de genul ăsta îi admir eu pe italieni. Acus vreo doi ani eram în Cizmă şi serile mi le petreceam în satul de dincolo de dealurile la poalele cărora se întinde Vittorio Veneto. Citeşte mai departe…

Întâmplări cu avioane. “Aşe-i când n-are omu’ lucru’ lui.”

Una uşoară şi amuzantă, de concediu. Mi-am amintit de faza asta comentând postul lui Sergiu despre linia directă Bucureşti – Beijing. Hai, citiţi-o, că şi asta de aici e de actualitate.

Cât am lucrat la italieni, în mare ştiam când plec, chiar dacă mi s-au mai întâmplat şi momente de “ia-ţi laptopul şi umblă”, adică sa fiu sunată seara că dimineaţa trebuie să fiu în Italia. Adevăru-i că mă prinde stilul ăsta de viaţă. Nu mi-e prea greu să-mi strâng catrafusele şi să mă mut la capătul celălalt de lume. M-am învăţat să împachetez nişte bagaje… la marea artă. Pot oferi şi consultanţă în domeniu. Nici nu vă puteţi închipui cum încap 15-17 kile într-un rucsac de laptop . Totul e să-ţi dezvolţi musculatura necesară ca să defilezi prin faţa celor de la check-in de parcă ai avea un fulg în spate.

Dacă plecările erau oarecum clare, cu revenirile era ceva mai interesant. Deja secretara se obişnuise, cam pe când se apropia data întoarcerii… Citeşte mai departe…

Gnocchi al gorgonzola, con funghi

Nu puteţi zice că nu mă ţin de cuvânt cu ce am promis aseară. Gnocchi sunt găluscuţele astea din farfurie. Dacă macaroanele italienilor sunt făcute din grâu dur şi se fierb “al dente”, adică nu de tot, ca să-şi păstreze fermitatea, gnocchi sunt făcuţi din cartofi şi au consistenţa catifelei. Ca orice sortiment de paste, în Italia pot fi găsite tot felul de variaţiuni pe temă dată: simple, cu spanac, cu dovleac, etc.

Vestea bună e că găsiţi tot ce vă trebuie în Real. Vestea proastă e că nu e tocmai ieftin. Dar dacă nu folosiţi ingrediente de calitate n-o să aveţi cum vă bucura de adevăratul gust.

Cam pentru 4 persoane aveţi nevoie de Citeşte mai departe…