Ia şopârla, neamule!!!

Indonezia e ţara şopârlelor. V-am mai povestit despre ele când am fost pe insula Kotok. Dacă doriţi să revedeţi, o puteţi face cu un click aici. Prima chestie care mi-a atras atenţia în barul în care ne-am parcat în prima seară, a fost o şopârlă pe perete.

Pata de culoare închisă din poză e un vizitator care a trecut pe la mine, prin camera de hotel.

Sunt peste tot, de toate felurile şi culorile, care mai mici, care mai mari, de ajungi să nici nu le mai bagi în seamă.

Dar nimic din ce am văzut dincolo de Kotok nu se compară cu ce a prins în sufragerie, mai zilele trecute, tatăl lui Royce, colegul meu indonezian.

Român în Indonezia

Săptămâna asta am dat, via forumul de pe Softpedia, de un român care e la muncă în Indonezia. Vă daţi seama?! In-do-ne-zi-a. Hai, că văd că încă mai ştiu să despart în silabe. Oare o mai fi ţară pe Pământul ăsta unde să nu fie un român plecat la lucru?

Dacă eu m-am simţit singură în China şi pe urmă mi-am dat seama că era plin de români, închipuiţi-vă cum se simte băiatul ăsta, că singurul arian din zonă e un neamţ .

E un tip cu umor şi care scrie plin de vervă. Unde mai puneţi că are atât de mult bun-simţ încât atunci când mi-a comentat pe blog nici nu şi-a pus link spre al lui. Cică nu poate fi numit blog, că n-are decât vreo cinci cititori.

Părerea mea e că o să aibă mai mulţi. chiar dintre voi. Daţi un click aici!!!! şi n-o să vă pară rău.

Indonezia, aşa cum am simţit-o – crâmpeie, la final.

Luaţi la bucată, indonezienii mi s-au părut oameni faini. Cu foarte mult mai prietenoşi şi sinceri decât chinezii, vedeai că sunt dispuşi să te ajute nu doar pentru că aşa scrie la fişa postului. Chinezii o fac impecabil când sunt la lucru, pentru că asta le e meseria. Indonezienii o fac mai în reluare, în ritmul lor din care nu-i poţi scoate, dar din inimă. Şi contactul dintre oameni e cu totul altul. Cu chinezii abia dădeam mâna. Prima dată când m-am reîntâlnit cu Zhang Min în Shanghai am pupat-o şi a rămas foarte surprinsă, ba pe undeva chiar jenată. Probabil şi ăsta o fi unul dintre gesturile rezervate doar prietenilor foarte-foarte-foarte buni sau familiei. Când ne-am despărţit de Royce, ne-a strâns pe toţi în braţe de parcă am fi fost fraţi de când lumea.

Cel puţin în domeniul hotelier mai au mult de pedalat. Afară e gardul, ba continuă şi înăuntru.

Până dai ochii cu leopardul. Primul lucru care m-a izbit în camera de hotel de cinci stele au fost aşternuturile nu foarte curate. Când am intrat în baie, am dat peste prosoape de un alb-maroniu, care m-au făcut să regret că nu mi-am adus măcar unul de acasă. Nici robinetul la baie nu dădea semne de prea mare bucurie când am făcut cunoştinţă. Drept urmare, nu a mai vrut să se închidă şi, pe tot parcursul şederii mele acolo, a plâns şiroi de lacrimi.

Faza cea mai penibilă a fost în prima dimineaţă. După ce m-a trezit la cinci-jumate muezinul ce-şi chema muşterii la rugăciune, pe la şapte m-au dat jos din pat nişte bătăi hotărâte în uşă. Degeaba am răcnit din pat că nu vreau room-service, a trebuit să ies în pijama să mă şi vadă la faţă. Nu mică mi-a fost mirarea când în locul tipelor cu care eram obişnuită peste tot la hoteluri, m-am trezit în faţă cu doi băieţi. Şi nu vroiau să-mi aducă oarece de-ale gurii, ci să-mi ia hainele. Noroc că nu alea de pe mine, ci cele murdare, să le ducă la spălat. Citeşte mai departe…

Îmi vine să nu mă mai joc

Mi-am rupt nopţi întregi din somn ca să scriu despre China şi Indonezia şi a fost destul să pun pe blog ameţeala aia cu bomboanele de liquirizia, ca să explodeze căutările. Oare o fi plăcând lumii gustul respectiv? Sau poate tocmai pentru că nu place, oamenii încearcă să afle de ce să se ferească. Se vede că grosul căpşunarilor e mai repede în Italia. O singură căutare e după liquorice. Nimic în germană sau spaniolă sau cine ştie ce altă limbă în care ne mai blagoslovesc concetăţenii UE.

A, mai am un subiect cu care am rupt gura târgului: postarea despre gnocchi. Îmi vine să plâng de ciudă. Sunt poate mii de bloguri culinare şi doar câteva despre China. Şi pe mine mă nimeresc oamenii căutând chestii de potoale. Nici măcar de din alea chinezeşti, că şi despre ele am mai scris pe ici, pe colo. Or fi exotice şi nu ştie lumea de ele? O fi şi varianta asta, ce să zic. Destul şi bine, în nici jumătate de lună gnocchi a ajuns pe locul 20 din peste 700 de expresii unice.

Probabil că se pregăteşte lansarea unui nou sezon de Dr House. Iar foarte multă lume îl caută şi dă la mine pe blog de o altă tâmpenie.

Cam în fiecare zi am câţiva care caută cele trei chestii. Plus cumpărături din China, cu toate variantele.

Şi totuşi, mai caută lumea şi după numele meu. Asta înseamnă că îşi aduc aminte de mine, după ce au trecut pe aici mai cu atenţie, mai în fuga calului, fiecare după vreme şi preferinţe. La început au fost mai dese căutările, acum din ce în ce mai rare. Oare să-mi fi fidelizat „fanii” şi să fiu într-o perioadă de pauză? Greu de spus.

Cam aşa arată all time top30 al căutărilor, în valori absolute, conform lui Google Analytics. Citeşte mai departe, că e de râs…

Indonezia, aşa cum am simţit-o – partea a treia

Azi discutăm despre cum ne deplasăm prin Indonezia si sărim rapid peste capitolul “de la o insulă, la alta”. Aici sunt clasicele bărci cu motor, vapoare şi, între insulele importante, avioane.

Partea interesantă e cea din interiorul oraşului. Trotuarele încep să apară în zonele nou construite, dar asta nu înseamnă că ar fi şi folosite. V-am pomenit doar în primul capitol al seriei ăsteia că indonezianul e cam domol din fire. Asta se observă şi dacă mergi pe stradă. Toată lumea e motorizată, iar dacă n-are caii-putere proprii, se găseşte cineva să ţi-i ofere pe ai săi pentru câţiva bănuţi. Cum se procedează, vorbim puţin mai încolo.

Cumva îi înţeleg. Să trăieşti în căldura şi umezeala aia şi să mai faci şi kilometri pe jos, parcă nu prea te îndeamnă. Asta e opinia unui european, dar ei se presupune că sunt de-ai locului şi că ar fi adaptaţi la mediu. Ideea e că şi dacă e o distanţă de vreo 10 minute de mers pe jos, se preferă altfel.

Iar acest “altfel” presupune un motor. Foarte rar am văzut biciclete. În schimb e plin de scuterişti. Spre deosebire de chinezi, care aveau jucării electrice, ale ăstora sunt pe benzină, aşa că ţin-te neică poluare şi zgomot.

Dacă ar fi să ne ducem traiul în Indonezia, pentru noi benzina ar fi destul de ieftină. Undeva pe la un dolar, un dolar-ş-un-pic litrul. Citeşte mai departe…

Indonezia, aşa cum am simţit-o – partea a doua

Royce mi-a zis într-o zi că munceşti un an în Europa şi pe urmă trăieşti zece în Indonezia. Poate că nu o fi chiar aşa, dar şi dacă e numai pe jumătate şi tot merită. Problema e că după cei cinci petrecuţi sub cocotier, trebuie să te întorci şi s-o iei de la capăt. Ori după atâta întrerupere, cine te mai bagă în seamă? Cel puţin în meseria mea mi-aş putea permite ghiduşia asta doar în pragul pensiei. Că altfel aş rămâne pururea şomeră.

Dacă nu eşti foarte pretenţios, poţi să mănânci la un atelier de frigărui cu 2 dolari o masă şi să trăieşti mai la periferie, într-o garsonieră de 30 de metri pătraţi cu vreo 30 de dolari chirie pe lună.

Încă locuinţele sunt ieftine în Indonezia. Citeşte mai departe…

Pont pentru degustătorii de bere

Hai, că vă ştiţi voi care sunteţi, că şi eu ştiu că mă mai citiţi.Habar n-am dacă se găseşte în Auchan, dar dacă daţi de ea, o recomand cu răceală. Am vrut să spun cu căldură, dar combinaţia nu e bună.

Cu ea ne-am răcorit serile toride din Indonezia. Scumpă, de parcă ar fi fost vin italian în Italia. Ajungea şi pe la 4 euro în Cheers, barul în care ne împiedicam noi de obicei după lucru. Dar nici dincolo nu era mai ieftin. Cel mai mic scor îl marca în supermarket, unde era pe la 1,5. De bună era bună, de multă era multă, că „jumatea” la ei, ca şi la chinezi, e de 600. Dar din cauza preţului nu e de cursă lungă.
Citeşte mai departe…

Indonezia, aşa cum am simţit-o – prima parte

Ce v-am povestit până acum au fost doar părţile frumoase, cu zorzoane şi sclipici exotic, iar astea fac bine la impresia artistică. Probabil vi s-a părut că Indonezia e ţara perfectă. Aşa o fi pentru turişti. Probabil aşa o fi şi pentru cei care şi-au găsit o indoneziancă oacheşă şi au hotărât să-şi stabilească acolo cartierul general.

Cum e pentru indonezieni? Greu de spus. E o societate în dezvoltare, cam pe unde eram noi în anii ’90, din care am mai scădea vreo cincisprezece. Nu pot să spun mijlocul anilor ’70, pentru că la vremea aia eram în plin comunism şi nu ar fi corectă comparaţia. Cam aşa arată 80% din peisajul urban.

Citeşte mai departe…

Muzeul Satului… Indonezian

Taman Mini Indonesia Indah e mai mult de atât. E Indonezia strânsă într-un parc, cu tot ce are ea mai bun şi mai frumos. Centrul lui e ocupat de case tradiţionale din cele 26 de provincii, dar în jur găseşti grădini botanice şi zoologice, biserici, muzee – de la cel al varanului de Komodo, până la cel al telecomunicaţiilor sau filmului. E un loc unde tradiţia şi prezentul îşi dau mâna peste lacul artificial cu insule care imită Arhipelagul Indonezian.

E foarte mare. Atât de mare – cam pe la 145 de hectare – încât deplasarea în interiorul lui se face cu trenuleţul, telegondola şi trenul suspendat. Plus maşinile care circulă bară la bară şi fac de nerespirat aerul ce e fierbinte şi umed. Citeste mai departe…

Papa bun de Indonezia

M-a provocat amicul Sorin, într-un comentariu, să scriu despre ciudăţenii culinare din Indonezia. Din păcate trebuie să-l dezamăgesc. Nu am găsit decât animale “clasice” prin farfurie. Şi nu e de mirare. Nouăzeci la sută dintre indonezieni sunt musulmani, iar asta e o religie destul de restrictivă. Aşa că pui + raţă, vită şi miel. În supermarketul de unde am luat Kopi Luwak am văzut porc pe un pliant de promoţii, dar se pare că magazinul are clientelă puternică printre expaţii care locuiesc în zonă. Am mai fost în alt supermarket şi acolo nu am întâlnit aşa ceva.

Normal, nu se poate sări peste peşte şi alte chestii din mare. Că doar sunt un arhipelag cu peste treisprezece mii de insule.

Vă daţi seama că la atâtea bordeie despărţite de apă, au avut cum să-şi dezvolte tot atâtea obicee. Ce am cunoscut eu Citeşte mai departe…

Învăţământul pe la alţii

Una mai scurtă şi fără poze. De altfel şi mai seacă decât celelalte.

Am fost în Indonezia pe vremea BAC-ului şi am simţit toată circoteca legată de el doar citind ziare şi bloguri. Am ajuns acasă ca să prind în plin isprava dascălilor care s-au vrut titularizaţi, dar luată cu lucrul, tot la ziare m-am limitat. La o adică, am cam depăşit momentul şcolarizării personale, odrasle care să aibă de lucru cu şcolile nu am, aşa că subiectul pentru mine se încadrează în lejera categorie a faptului divers.

N-are rost să-mi mai dau şi eu cu părerea. Am impresia că s-a scris tot ce se putea scrie. Ce vreau să vă povestesc azi e discuţia ce am avut-o cu colegul indonezian despre învăţământul de la ei din ţară. Citeşte mai departe…

Komodo

Unul dintre motivele care m-au convins să merg pe insulă a fost că l-am auzit pe Royce rostind cuvântul magic. Varanul sau dragonul de Komodo e cea mai mare şopârlă din lume, ajungând până pe la trei metri şi, la o adică, nu se sfieşte să atace omul, ba îl mai şi omoară. Chiar şi dacă scapi din fălcile lui, te pasc nişte infecţii foarte nasoale pentru că individul nu prea are obiceiul de a se spăla pe dinţi şi îi colcăie bacteriile prin gură.

Royce ne-a asigurat că sunt paşnici şi aşa m-am gândit şi eu, din moment ce insulele sunt frecventate de turişti şi nu am văzut nicio atenţionare, la cât am reuşit să găsesc una-alta pe internet. Totuşi, mi-a rămas o urmă de întrebare despre cum au reuşit să îi îmblânzească, dat fiind faptul că pe reptile nu prea le scoate inteligenţa afară din casă. Dar, în sfârşit. Curiozitatea mi-a suflat vânt din pupa. Bun, la o adică tot curiozitatea a omorât şi pisica, dar am zis că nu se pune.

Am văzut şi poze de pe Kotok, cu ei în prim-plan, numai că în atari condiţii nu prea poţi să apreciezi dimensiunile. Din păcate socoteala de acasă nu s-a pupat cu cea de pe insulă. Acolo am dat peste ruda varanului, genul “jumătate de buletin”. N-am văzut niciun exemplar să fie peste doi metri. Dar au fost simpatici. Citeşte mai departe…

Kotok Island

Poate v-am deschis apetitul cu postarea de dinainte, aşa că vă mai povestesc una-alta despre locul ăsta. De fapt, i-am şi promis tipului care se ocupă de insulă că o să-l recomand.

Dezavantajul e că e departe şi biletul de avion până la Jakarta nu e tocmai ieftin. Avantaje… cât cuprinde. Linişte – şi Doamne, cum e nevoie de ea uneori, mare, soare, palmieri.

Nu eşti chiar rupt de lume, pentru că în acelaşi timp cu tine mai sunt pe acolo încă vreo sută de oameni, dar nimeni nu calcă pe nimeni pe picioare. La o adică, insula are vreo doi kilometri pătraţi, aşa că şansele să fiţi toţi într-un loc cresc doar când se apropie ora mesei. Citeşte mai departe…

Căsuţa din pădure

Cu vedere la mare.

Aş fi vrut să văd Borobudur (cel mai mare templu budist din lume) care e pe Java, unde am fost şi eu. Dar sunt cu doi ani în urmă cu fizioterapia care-mi menţine coloana pe linia de plutire şi de câteva luni am probleme cu mersul mai lung. Ori complexul de temple (Borobudur, Mendut şi Pawon) se întinde pe 50 de hectare. Pe de altă parte, l-am întrebat pe Royce cât e de safe pentru o femeie să-şi ia lumea în cap şi să meargă de una singură prin Indonezia. Răspunsul lui a început cu “ăăăăă…” şi nu a mai continuat cu nimic. Dar am înţeles ce a vrut să spună. Subiectul o să-l dezvolt în zilele următoare, când o să ajung să scriu despre ţara asta, la modul general şi atotcuprinzător.

Aş fi vrut să merg în Bali, dar ca să treci doar pe acolo în ideea că ai bifat-o, nu se merită efortul. Insula are 200 km în diametru şi ai nevoie de cel puţin o săptămână ca să-i vezi toate minunăţiile.

Aşa că m-am alăturat trupei care a mers pe o insulă cu nisip alb, la vreo 2 ore cu vaporul de Jakarta. Citeşte mai departe…

Kopi Luwak se întoarce

Şi totuşi, există şi la pachet. Am găsit-o într-un supermarket aproape de hotel, iar în aeroport în Jakarta aproape fiecare magazin vindea “exotic coffee”, “animal coffee”, “indonesian traditional coffee”, “best coffee in the world”. Într-un cuvânt, Kopi Luwak. Kopi e cafea în bahasa, Luwak e mâţa asta care o “înnobilează”. Preţurile… de la 25$ la 75$ pentru 100g.

Mie când mi se pune pata pe ceva, e de rău. Am procedat şi cu Luwak la fel cum am făcut cu bomboanele de liquirizia, la italieni – subiect de dezvoltat imediat. De data asta atâta le-am povestit părinţilor de zăpăcenia asta de cafea şi de tot felul de reacţii ce le-am observat legate de ea, că până la urmă le-am trezit curiozitatea. Citeşte mai departe…

Terapia lu’ pește

Vineri am făcut schimb cu sâmbătă, tocmai ca să nu prindem aglomerația weekendului. Indonezienii au fost la lucru și noi la un parc acvatic, la nici zece minute de hotel.

Citește mai departe…

Fructe exotice – II

V-o servesc și pe asta, că e ușor să dai cu copy/paste. Am scris-o cu vreo trei ani în urmă, în altă parte. Când am dat de durian încă nu mă lovise peste nas toful împuțit, de aceea am crezut că mai mult de atât nu se poate. Între timp mi-am schimbat părerile.

După cum vedeți, durianul e interzis în unele locuri, cum ar fi avioane, hoteluri. Cel care a făcut poza și a pus-o pe internet cred că a prins-o prin Hong Kong, că acolo e totul cu tariful la vedere și poți să-ți calculezi până unde îți permite buzunarul să te întinzi cu nesimțirea. Totul? Hm, se pare că mai puțin durianul, care e priceless.

Ei, dragii mei, cam așa au stat treburile în toamna anului de grație 2007. Citește mai departe…

Fructe exotice – I

Aveam altceva în minte pentru seara asta, dar am dat atacul la frigider și mi-am găsit acolo ultima achiziție de duminică seara. Și dacă tot sunt la capitolul fructe, v-o povestesc în partea a doua și pe cea cu durianul, de care am pomenit data trecută. Să văd, dacă reușesc să mă mișc cu talent la momentul spălării hainelor, atunci o să am vreme și de ceea ce era în plan.

Pe aici se beau foarte multe sucuri proaspete din fructe. De preferat, de departe, sunt căpșunile. Probabil că lor li se par exotice pentru că le crește banana în curte și ananasul în tarla, iar pe astea le aduc de hăt-departe. Ca să țină cu trendul pieței până și Fanta a scos versiune de căpșuni.

Vineri am băut un suc foarte interesant și mi s-a spus că se găsește si fructul. Duminică am avut norocul să dau peste el.

Citește mai departe…

Monkey Business

Royce mi-a spus că e vorba de o maimuță, dar probabil n-o fi știut cum să îi zică în engleză. Românii o știu de zibeta asiatică. Pe latinește îi spune Paradoxurus hermaphroditus și e din neamul pisicesc, vară mai de departe cu mâța noastră, cea de toate zilele. Ce știe animăluțul ăsta să facă așa de special?… Caca!

Dar înainte de asta se urcă în pomul de cafea, alege fructele cele mai coapte și mai gustoase și le mănâncă. Fiind carnivoră, stomacul ei nu e în stare să digere semințele, dar cică le “înnobilează”. Cum e mai nesătulă de felul ei, ajunge să strângă în ea o oarecare cantitate de boabe, pe care pe urmă o elimină, pe unde altundeva decât prin capătul celălalt al tractului digestiv, cum altfel decât sub formă de excremente.

Și de aici începe aventura celei mai scumpe (cică și celei mai bune) cafele din lume. E căutată prin pădurile ecuatoriale ale Indoneziei … citește mai departe…

Rock la ecuator

Ieri am dat peste un afiș în restaurantul unde am mâncat la prânz și Royce mi-a explicat că tipul din poză e cel mai tare rocker al Indoneziei. Îl cheamă Ahmad Albar si s-a născut în 1946 din părinți saudiți. L-am căutat pe youtube și am dat de el și pe Wiki. Tipul cântă de prin 1975 și cu una dintre trupele de tinerețe a făcut deschiderea unui concert Deep Purple.

Vă las și pe voi să ascultați câteva piese.

Următoarea e o baladă și, culmea, la fel îi zice și în bahasa. Asta, așa, că ieri mă distram de limba asta și ziceam că e un fel de română. Ba mai mult, azi, pe lăngă Carrefour am văzut un afiș care zicea așa: “1 Beli, 1 Gratis”. Mie îmi cam sună “Cumperi 1 și ai 1 Gratis”. Voi ce ziceți??? Poate că sunt obsedată, dar după un an în China, unde totul era diferit, aici orice asemănare îmi sare din prima în ochi.

Duo Kribo cu Ahmad în componență.

Am mai dat și de o trupă bunicică de heavy metal, Power Metal pe numele ei de botez. Mai sunt și altele, dar au rămas ca stil pe undeva pe la începutul anilor ’80

Noapte bună, copii, că la mine iar e spre dimineață.