Akropoli

Am pus pozele sus în ideea că mă apuc să scriu despre Atena. Asta a fost aproape imediat după ce m-am întors, adică acus o grămadă de vreme. Şi am uitat de ele. Cam vă daţi seama ce efect a avut Grecia asupra mea.

Mi s-a spus că e un oraş relativ sigur, comparabil din punctul ăsta de vedere cu Timişoara. Nu prea ai probleme să te plimbi noaptea pe străzi, doar prin jurul Omoniei ai oarece şanse să vezi indivizi mai ciudaţi. Ca turist străin te paşte ţepuirea de către taximetrişti, iar aici citez din şeful grec, cel care m-a pus în temă cu toate cele „dar asta e valabil în orice ţară balcanică”.

Bineînţeles, mi-am luat-o la prima cursă din weekend. A venit la hotel un moşulete cu o maşină din categoria troacă, a pornit aparatul de taxat, dar când mi-a dat rest a ţinut cu vreo 4 euro mai mult decât a fost pe chitanţă. Seara am prins un tinerel care vorbea şi engleză pe deasupra. Ăla s-a bucurat că i-am lăsat vreo 50 de cenţi, că n-am mai avut răbdare să aştept după el să se caute de mărunţi. Ce să zic, ca peste tot, oameni şi oameni.

Cu o zi înainte, căutând pe net cum să ajung în centru, am citit pe undeva că metroul din Atena e cel mai modern din Europa şi pentru că e cel mai recent. Hm… Am plecat din gară de la Kifissia cu un tren expirat, cu aer condiţionat (de deschiderea geamurilor), dar am zis că asta e treaba când mergi de la periferie spre metropolă. A trebuit să schimb la Omonia şi să cobor la metrou. Mi-am zis că, hai, să văd minunea. În minte cu ce văzusem prin Asia, am avut surpriza să dau tot peste acelaşi gen de trenuri. Într-adevăr, staţia e nouă şi pe moment lipseşte praful pe care l-am văzut din plin pe pereţi în Munchen.

Destinaţie finală… Akropoli. Plătit 12 euro ca să urc la ruine. Bonus, Agora şi muzeele adiacente, mai puţin cel cu vestigiile importante. Pentru ăla se mai marca încă pe atâta. Aşa se câştigă de pe urma turiştilor. Nu am reuşit să văd decât ruinele. Am plecat târziu din hotel şi până am coborât, chiar şi la Agora era pus lacătul, chit că e în câmp liber.

Citeste mai departe…

Seară la marginea Atenei

Ν-a fost să fie cu ieșitul la bere. Vineri seara băieții au avut treabă, care pe la servere, care pe acasă. Ca să spele rușinea, s-a sacrificat șeful de departament și m-a scos la cină, dar mi-a fost oarecum peste mână să mă lansez cu el într-o paranghelie, că doar nu suntem în poziția de a ne trage de mânecă. Plus că mai avea de condus până în celălalt capăt al Atenei.

Am ales să fie ceva foarte grecesc. Mi-am zis că dacă tot sunt acolo, măcar să simt și gustul locului. Din fericire a fost și o bere. Tot grecească. Dacă treceți prin zonă, puteți încerca Mithos. Nu e ruptă din rai sau din Olimp, ca să ne ținem de specific, dar dacă e rece e băubilă și are marea calitate că a rămas singura marcă grecească cu proprietar grec, care nu s-a aservit marilor multinaționale. Probabil că or mai fi ele beri artizanale, cam cum am văzut că au început să apară și pe la noi, dar asta e un fel de brand național.

Bun, ce am învățat de aici? Pe la opt și jumătate am fost primii în restaurantul cu mese și scaune ca rămase de la bunica și puse în curte, sub o boltă de vie, iasomie înflorită și dafini. Dafini printre ale căror crengi au dat lumină niște lampioane făcute din răzătoarele din bucătărie. Clienții au început să apară cam pe la zece, când noi deja nu mai puteam duce furculița la gură de cât ospăț a fost. Când am fost în plină acțiune mi s-a explicat că în familia grecească bunica e cea care organizează cina atunci când se strânge familia de prin toate insulele Eladei și că același personaj consideră un adevărat păcat să rămână mâncare pe farfurii. Așa că trebuie ras totul. Lucru foarte greu de realizat… Citeste mai departe…

Prin lume cu transportul în comun

Primul contact cu Elada a fost unul interesant. Interesant zic? Hm… Un înțelept chinez spunea odată că nu dorește nimănui să ajungă să trăiască vremuri interesante. În asemenea perioade poți avea parte de tot felul de surprize, unele nu prea plăcute, mai ales dacă ești o persoană comodă. Dar… interesante, în special pentru cineva căruia îi place aventura.

Cu toată gâlceava dintre Google și chinezi, după ce m-am prins de figură cu get directions de pe maps, nu am mai avut surprize în China. Din păcate asta a cam încheiat pentru mine perioada de romantism a descoperirilor, când m-am urcat într-un autobuz fără să știu unde ajung. Pur și simplu, am mers la derută și așa am ajuns să cunosc orașul. Pe urmă doar a trebuit să marchez pe hartă de unde plec și unde vreau să ajung și am primit toate combinațiile posibile de autobuze sau metrouri, unde a fost cazul.

Dar am revenit în bătrâna Europă, mai exact în leagănul civilizației ei. Și în prima seară, cu câteva minute de internet plătite cam prețul lor în aur, am încercat să-mi fac traseul de weekend.

Surprizăăăă! După nenea gogule nu am avut decât două variante. Ori merg cu mașina și m-am uitat în parcarea hotelului: nici urmă de mânzul meu. Ori o iau apostolește, cam ca lupta lui Făt-Frumos, zi de vară, până-n seară. Pentru că Atena e maaaareeee. O să vedeți în poze, când o să ajung să scriu despre subiect. Până la urmă am găsit o hartă a metroului, dar cam depășită. Abia în ultima zi m-a ajutat șefu-meu să dau de site-ul metroului și al companiei de tramvaie.

Ei, dragii mei, asta mi-a cam dat ideea să scriu despre cum poți să te deplasezi prin orașele pe unde am avut eu norocul să ajung. Că poate or mai fi și alți români care nu au bani de dat pe taxiuri, dar au dor de ducă. Citeşte mai departe…

Piţi şi coca, neam de traistă.

Aş fi vrut să scriu despre Acropole, unde am fost sâmbătă, dar faza de ieri prea m-a zgârîiat pe retină şi timpane, aşa că nu pot trece mai departe până nu v-o povestesc.

Nu ştiu ce să zic. Poate deja aparţin unei generaţii expirate sau poate că numai sunt ruptă de realitate, fiind de felul meu mai mult omu’ pădurii, varianta feminină, decât orăşancă. Totuşi, parcă aşa ceva nu se face. Şi asta am observat-o şi prin restul lumii, pe unde am mai umblat.

În orice aeroport e un oarecare zumzet dat de sutele de oameni ce-şi aşteaptă rândul fie la check-in, fie la control. Ieri m-a întâmpinat acelaşi zgomot de fond în Atena. Numai că pe măsură ce mă apropiam de zona unde îşi are Carpatair ghişeele, parcă zarva creştea. Citeste mai departe…

Κα Ρατιου Τηεοδορα

Noroc că am mai învățat ceva fizică la viața mea, că a fost cât pe ce să nu-mi recunosc numele scris cu litere grecești. La drept vorbind, nici nu au fost prea mulți șoferi care să aștepte în aeroport la Atena, așa că nu am avut prea multe opțiuni.

Cu alte cuvinte, după un somnic de vreo două ore, că se pare că am deja reflex condiționat la zgomotul de motor de avion, am debarcat cu arme și bagaje în Grecia. Am visat ani întregi la momentul ăsta pentru că una dintre legendele familiei zice că de aici s-ar trage oarece strămoși pe linie maternă. Culmea, când am coborât prima dată pe aeroport la Veneția, acus vreo cinci ani, am avut un sentiment de acasă, care m-a însoțit până am plecat pentru ultima dată din Italia. Aici, contrar tuturor așteptărilor, a fost o chestie absolut neutră. De fapt, neutră a fost și venirea mea la firma asta. Ba a fost mai mult o ambiție de catâr de a-i demonstra unuia dintre șefii italieni, cu care am avut un clenci, că pot să-l las cu ochii în soare când îi e lumea mai dragă. Povestea se întinde pe niște ani și e destul de amară, așa că nu are rost să vă otrăvesc și pe voi cu ea.

Nu știu cum o să fie aici. Cert e că a venit la momentul potrivit, ca toate care au însemnat ceva în viața mea. Citeste mai departe…