Cu trenul de la Hong Kong la Beijing

Urmează să se construiască o linie de mare viteză între Hong Kong şi Guangzhou şi distanţa dintre cele două oraşe va fi parcursă în 48 de minute. E de la sine înţeles că între capitala Chinei şi Guangzhou calea ferată deja e funcţională.

Beijingul nu iroseşte nicio ocazie de a se lega cat mai puternic de Hong Kongul care e o cu totul altă lume faţă de China Mainland.

Nu aş fi scris despre asta dacă nu mi-ar fi atras atenţia macheta viitoarei gări. Va fi construită în partea de vest a Kowloon-ului, din câte am citit, în zona portului. Citeşte mai departe…

Cu vaporul spre zona tradiţională a Marelui Canal Chinezesc

Rămăsesem că, terminându-mi plimbarea, am ajuns înapoi la Hangzhou Da Sha şi acolo am găsit staţia vaporaşelor pe care le-am tot văzut străbătând canalul în sus şi-n jos. Cum pentru a doua zi s-a anunţat o zi ploioasă şi nu am avut nimic în plan, mi-am zis că o tură ar fi exact ce-mi trebuie.

I-am făcut propunerea asta şi unui coleg de la service care s-a nimerit să fie în Hangzhou, dar omul a fost prea obosit după o săptămână de hăituială prin toată provincia lui Zhejiang şi nu s-a băgat în nebunia mea. Aşa că, duminică, pe la vreo zece am descălecat la casa de bilete şi am încercat să mă înţeleg cu tanti de acolo, mai cu mâinile, mai cu picioarele, că eu vreau un bilet doar dus, nu şi întors. Până la urmă l-am primit după voia mea, başca am avut norocul prostului să se nimerească să îl cumpăr de la cei care erau cu vaporaşele tradiţionale.

Dacă bine îmi aduc aminte, preţul e la vreo treizeci de yuani, deci undeva de vreo douăzeci de ori preţul autobuzului cu care m-am dus altă dată până la capătul de linie al vaporului. Dar o dată în viaţă, merită luxul de a sta la masă cu chinezii. Citeşte mai departe…

China mi-a purtat din nou noroc

Aş putea zice că sunt săptămâni, ba chiar luni de când trag barca pe uscat şi toate-mi ies anapoda, dar ca şi ziua pe care vreau acum s-o închei, de mult n-a mai fost alta la fel de idioată.

Totuşi, cineva, undeva, mă iubeşte şi chiar dacă e căcănie situaţia, îmi mai arată din când în când soarele.

Numai ce am primit un mail de la administratorul unui site de arta vizuală, în care mă anunţă că poza de mai sus a fost selectată printre cele 30 ale săptămânii, care merită revăzute.

Nu e un site unde îţi pui poze şi pe urmă îţi trimiţi prietenii să te voteze. Aici se încarcă săptămânal mii de fişiere, fotografii şi lucrări de grafică pe calculator, pe tehnici de realizare şi tematici, iar, din astea multe, sunt alese top 30 pentru fiecare tehnică.

E pentru prima dată când mi se întâmplă una ca asta şi nu mă pot opri să nu mă laud. O iau şi ca pe un îndemn că ar trebui să mă reapuc de treabă, la modul ceva mai serios. Poate întoarcerea la traiul de pozar m-ar mai extrage din groapa de potenţial în care simt că mă afund.

Joacă de copil

În orice colţ de lume ar fi, copiii sunt la fel: drăgălaşi şi neastâmpăraţi. Abia pe urmă învaţă să fie răi.

Până să ajung să vă plimb cu vaporaşul pe Marele Canal Chinezesc, vă pun un filmuleţ pe care l-am făcut în zonă. Era un bazin nu prea adânc şi cilindrii ăştia, în care prichindeii îşi încercau să-şi facă treaba cu sârguinţă.

Pe lângă Marele Canal Chinezesc

Ce vrea el să fie, v-am povestit ieri, aici. Ştiam despre subiect ca fapt divers, ca despre una dintre marile construcţii ale lumii antice, dar nu mi-am bătut prea tare capul. Nu ştiam nici de unde pleacă, nici unde ajunge, habar n-aveam că Hangzhou e pe malul lui. Primul impuls pe care îl ai când ajungi în China şi care-ţi bate pe creier ca un pitic cu ciocanul pe nicovală e “Zidul”. Cel puţin asta a fost reacţia mea.

Cum ziceam, treceam zilnic spre şi de la fabrică peste un râu plin de barje, dar niciodată nu mi-am pus problema cum l-o fi chemând. La câtă apă curge sau bălteşte în oraşul ăla, după ce am văzut în 2007 Qiantang-ul de pe Pagoda Celor Şase Armonii, de restul nu mi-am mai făcut probleme să le identific. Oricum, numele lor nu mi-ar fi spus nimic.

Dar am prins o sâmbătă după-amiază călduţă, de început de aprilie, în 2010. Am ajuns mai repede de la lucru şi am dat cu ochiul în sarsana să văd dacă mai am haine curate. Era mişto de tot combinaţia. Stăteam la hotel de patru stele, eram servită pe tavă, dar spălam de mână de parcă numai ce ar fi terminat Zola de scris despre mine. Dar n-ai ce te face cu cea care are fixuri de a nu-şi lăsa pe mâna altora anumite chestii de tras pe carcasă.

Într-un cuvânt, am hotărât că nu merită pe ziua aia să-mi pierd vremea cu spălatul, am aruncat rucsacul la spinare, am agăţat aparatul de fotografiat în gât şi m-am urcat în primul autobuz care a oprit în staţia de la colţul hotelului. Am văzut că e 76, mi-am zis că nu l-am mai încercat până atunci, hai să vedem unde m-o livra.

Am fost foarte bucuroasă când am văzut că opreşte fix în faţă la Hangzhou Da Sha, locul unde era restaurantul meu preferat. Dar mi-am zis că nu mi-e foame, aşa că mi-am continuat drumul.

După vreo patru staţii, înspre sudul oraşului, am zărit pe o tablă maro, de indicator turistic, scris mare, cu alb “Grand Canal”. Citeşte mai departe…

Hangzhou, ultimul port

Cu răbdare şi tenacitate de care doar chinezii sunt în stare, au săpat vreme de aproape două mii de ani ca să facă cel mai lung râu artificial din lume. Dar şi cel mai vechi.

Au început să sape la Marele Canal Chinezesc cu cinci sute de ani înainte ca Hristos să se nască şi, în decursul timpului, i-au croit mai multe variante, unele sectoare chiar perpendiculare cu cursul lui de astăzi.

Efortul a fost titanic, iar jertfele pe măsură. În perioada de maximă extindere, 605-610 AD, în timpul Dinastiei Qi, au lucrat la el şase milioane de oameni, jumătate dintre ei găsindu-şi sfârşitul din cauza foametei şi a condiţiilor precare de trai.

Cei 1794 de kilometri unesc Beijingul de Hangzhou şi străbat şase provincii, iar în perioadele când încă nu existau căile ferate, drumul fără pulbere a făcut ca distanţa dintre cele două oraşe să fie cu vreo 900 de kilometri mai mică.

Interconectează cinci râuri importante, dintre care două sunt cele mai mari din China: Yangtze, în sud şi Fluviul Galben, Huang He, în nord. Nu le-am văzut pe astea două, dar am văzut Qiantang-ul, cel mai la sud dintre cele cinci. Aşa că pot face o comparaţie şi, prin ochii mei, puteţi face şi voi. E întrecut de cele două, dar, pe lângă el, Dunărea noastră e un fel de adolescent care mai are de crescut. Citeşte mai departe…

Asiapads

La un moment dat cineva mi-a comentat la postul despre cumpărăturile în China, cum că el ia electronice de la Asiapads. După aceea am observat că măcar la două-trei săptămâni apare câte o căutare despre Asiapads. Deci sunt cunoscuţi. Nu am citit chestii de rău despre ei. Pe ici, pe colo lumea se mai plânge de calitatea produselor chinezeşti, dar asta e. V-am mai povestit eu că de obicei cumperi ce plăteşti.

Nu mai ştiu la care post m-am trezit cu câteva comentarii, iar legate de site-ul ăsta şi, mergând pe firul problemei, am prins că vin de pe acelaşi ip de Spania. Ca atare m-am burzuluit la “personajele” în cauză, pentru că mi-am dat seama că e vorba de unul şi acelaşi individ, posibil agent Asiapads.

Cum un păcat recunoscut e pe jumătate iertat, persoana din spatele pseudonimelor şi-a pus cenuşă-n cap şi aşa am aflat că vorbesc cu Michelle. Care Michelle e chiar mai mult decât am crezut, fiind una dintre proprietarii Asiapads.

Chestia asta m-a făcut curioasă şi, trecând peste iritarea iniţială, am vrut să cunosc povestea mai îndeaproape şi pe oamenii din spatele ei.

Aşa am aflat că e vorba de citeşte mai departe…

RomâniaAsia

S-a lansat recent portalul, comunitatea online – sau cum vreți să îi spuneți – a românilor din Asia.

Povestea a început în urmă cu vreo câțiva ani, odată cu descălecarea lui Vlad în Hangzhou. Probabil i-a venit ideea după ce a trecut și el prin perioada de singurătate pe care am cunoscut-o și eu la începuturi. Chiar dacă pentru el a fost o variantă mai ușoară, fiind cu soția.

A pus pe picioare RomâniaChina.ning.com și a reușit să strângă în jurul lui atâta popor, încât a epuizat numărul maxim de utilizatori pentru varianta gratis a comunității. Nu puțini, dacă citim regulamentul site-ului.

Cum pentru a face upgrade l-ar fi costat câteva sute de euro pe an, a hotărât să-și rupă din timpul liber și să-și pună la treabă aptitudinile de webdesigner.

După trei luni de muncă a scos pe scena digitală o comunitate nou-nouță, în care își dorește să adune nu numai românii din China. Dacă acum numărul utilizatorilor nu mai e limitat, s-a gândit să-i provoace pe toți concetățenii noștri care sunt plecați mai spre Est.

Dacă aveți dorințe de călătorie, muncă, stabilire în vreo țară asiatică, sau doar curiozitatea, puteți să intrați pe RomâniaAsia.info și să discutați cu cei care deja au oarece experiență pe plaiurile respective. La fel sunteți primiți cu brațele deschise și dacă veniți să lărgiți rândurile celor din a doua categorie.

Să ne revedem cu bine la Vlad în bătătură.

No More Free Hugs!!!

Mai mult ca sigur că știți clipul în care un nene își dedică ore din viață îmbrățișând lumea pe stradă. Mai mângâie orgoliul rănit al unor domnițe părăsite de iubirea vieții lor, mai smulge zâmbetul trecătorilor. Una peste alta, binedispune.

Dar ce te faci cu cei cărora le vine să-și elibereze frustrările în cu totul alt mod? De exemplu eu. Când sunt atât de nervoasă încât mi se întunecă “ferestrele”, adică văd negru în fața ochilor, dacă mi-ar ieși în față unul care să mă ia în brațe, cred că l-aș strânge de gât.

Ei, uite că s-a găsit leac în plină stradă și pentru alde noi. Citește mai departe…

Vă e dor de o înghețată???

Începe să se încălzească afară și se apropie momentul când n-o să ne mai zbârlim la ideea ei. Ba chiar o s-o considerăm o ispită rece și o să cădem adeseori în păcat.

În Hong Kong s-a inventat înghețata-banană. Nimic nou sub soare, veți zice. Și totuși… e o banană a cărei coajă e comestibilă și are cu 75 de calorii mai puțin decât fructul în cauză.

Vreme bună, timp frumos

N-am mai văzut soarele la fața de două zile pentru că stau îngropată în birou, ca ocnașii. Dar se pare că lumea se bucură de el. Nu de alta, dar atât de puține vizite nu am mai avut de pe vremea când eram la începuturi.

Dar cum lucrătorului îi stă bine cu treaba, vă pun niște poze din jurul Lacului de Vest și mă retrag. Dacă săptămâna ce s-a încheiat a fost una nebună, ce urmează va fi imposibil de descris în cuvinte. Nu prea am curajul să promit că o să mai dau pe aici până weekendul următor. Citește mai departe…

Domnișoara Mumu

Sau cei mai frumoși ochi migdalați pe care i-am văzut vreodată.

În sfârșit, am primit și pozele de la Shao Yan. Toată-i taică-su, aia mică.

Catwalk – colecția de toamnă-iarnă la chinezi.

Toamna târzie și începutul iernii lui 2009 m-au prins în China. Cum oameni, obiceiuri, locuri, mirosuri, mâncăruri, totul era nou în preajma mea și aveam motiv de mirare la fiecare pas, nu m-am mirat de cum i-am văzut îmbrăcați cu mult mai tare decât de restul lucrurilor ce mă înconjurau.

Ajungeam de la serviciu pe întuneric și dacă nu mă aștepta o altă noapte de lucru, aruncam laptopul de pe umăr, luam sarsanaua la spinare și o tăiam aiurea prin oraș. Preferam întunericul și forfota nopții decât albul pereților camerei de hotel.

Mi s-a părut cam hazliu la început să-i văd în niște costume de schi înflorate. In special tipele se trăgeau la respectivul țol sportiv, indiferent că băteau spre treizeci sau șaizeci de ani. Dar m-am gândit că ăsta o fi trendul sezonului și m-am dus mai departe.

Mi-am imaginat că fiind niște dealuri care încep din spatele Lacului de Vest și continuă spre niște munți, în zonă or fi niscaiva stațiuni de sporturi de iarnă și lumea o fi pasionată. Totuși, ceva esențial lipsea din peisaj. Mai precis zăpada.

În weekend mi s-a părut că altceva nu e în regulă, dar încă eram prea bulversată de schimbare ca să-mi dau seama pe moment. Abia în cursul săptămânii, coborând într-o seară la supermarketul de lângă hotel am realizat care era problema. Costumele de schi… Nu le văzusem la lumina zilei decât pe umerașe, în magazine. Citește mai departe…

Dim Sum – Jiaozi

Li se spune găluşte, colţunaşi, dumplings. Chinezii le spun 饺子. Adică jiaozi în chineza mandarină sau gaozi în chineza cantoneză care e vorbită în sud, cam de acolo de unde au plecat pe drumul mătăsii bunătăţile astea.

Împreună cu chiflele umplute şi fierte în aburi – baozi, tăiţeii fripţi, tartele cu ouă şi plăcintele din orez lipicios, fac parte din ceea ce cantonezii numesc dim-sum. Acum e mâncarea de dimineaţă a chinezului. Găluştele se mănâncă şi la prânz, dar în combinaţie cu supa în care se fierb. Atunci sunt mai mici şi în fiertură se mai adaugă alte chestii verzi sau ciuperci. Sunt un “must have” în meniul ceainăriilor, dar sunt şi restaurante specializate doar pe mâncărurile astea şi sunt foarte frecventate.

Sunt şi un “must try” pentru oricine trece prin China şi nu numai. Prima dată când am mâncat jiaozi mi s-a spus că dacă e să se facă un clasament al lucrurilor faimoase din ţara asta, găluştele ar fi undeva pe lânga Marele Zid.

Cu vreo două săptămâni în urmă am făcut o porţie mare, dar n-am avut nervi de chinez să îl iau pe fiecare în mână şi să-i dau forma respectivă. Plus că ar fi trebuit să îi fierb frumos, în aburi, să nu-şi piardă din frumuseţe.

Dar cum, pe vremea când am umblat prin China, mie mi-a trebuit să fac puştoaice fericite cu poşete din piaţa de noapte, în loc să îmi aduc ce-mi trebuie, recte un set de coşuri din bambus pentru fiert pe aburi, acum n-am avut decât să-mi fierb găluştele în apă. Citeşte mai departe…

Nin Jiom Pei Pa Koa

Pentru că sunt trăznet de răcită şi pentru că, oricum, îmi era în plan să vă povestesc despre el la capitolul “farmacie în China”.

E un sirop de tuse pe care chinezii îl folosesc de vreo câteva secole şi le cam dau dreptate. Pe lângă faptul că are un gust aşa de bun, de îţi vine să-l iei ca pe un desert, e si foarte eficient. Moaie tusea, e un expectorant puternic si calmant al căilor respiratorii.

Conţine doar extracte de plante, miere şi lemn dulce. E şi puţin mentolat, lucru care face să te răcorească exact atunci când ai impresia că-ţi ia gâtul foc. Citeşte mai departe…

Şcolează-l pe chinezul care nu vorbeşte engleză

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să luaţi o mitralieră şi să radeţi tot ce întâlniţi în cale.

Poate mă supraevaluez, dar pretind că aş fi o persoană calmă. Numai că tot calmul ăsta durează săptămâni, luni, uneori ani. Vreme în care adun în mine şi îndes nervi şi frustrări care, când izbucnesc, devastează tot ce prind în cale. La primul job mi-am trecut în palmares o uşă de dulap scoasă de la locul ei cu tot cu balamalele din perete şi o imprimantă trântită de masă de au sărit din ea toate cele.

În China am fost foarte aproape de câteva ori să iau pe câte unul la bătaie, dar am preferat să ies afară şi să mă plimb prin curtea fabricii până îi apuca pe piticii de pe creier durerea de picioare.

Una dintre chestiile pentru care am aterizat acolo a fost faptul că au folosit cinci ani aplicaţia fără să le pese de rezultate. Într-un cuvânt, şi-au băgat picioarele în ea. Cineva le-a spus că trebuie să introducă ceva acolo, ei au luat-o ca pe o corvoadă în plus şi au făcut cum i-a dus capul. Numai că la un moment dat a apărut un controller care a avut pretenţia să poată calcula cât îl costă producţia. Care producţie nici nu era înregistrată în ditamai programul ce avea fix scopul ăsta.

Undeva, pe la mijlocul lui martie, 2010, deci la vreo cinci luni de la începerea proiectului, am reuşit să fac atâta curăţenie în sistem încât să încep să mă gândesc şi la modulul de producţie şi la cum să îi fac să declare timpii reali, nu aburelile standard trecute din vârful pixului în fişele tehnologice. Că nici de alea nu erau siguri.

După vreo lună de încercări, eşecuri şi chinuri, am ajuns la concluzia că-i putem da drumul. Moment în care tipul cu care lucrasem până atunci şi în care îmi pusesem toate speranţele, mi-a spus că el trebuie să aibă grijă de încărcarea maşinilor şi nu mai are vreme de mine. Citeşte mai departe…

Cordyceps sinensis

Hai să zicem că ar fi o continuare a foiletonului cu dusul la doctor prin China. Păi, după ce a pus mai mult sau mai puţin stetoscopul pe tine, ţi-a luat sânge pentru analize sau pur şi simplu ţi-a măsurat cu trei degete cele trei tipuri de puls recunoscute în medicina tradiţională, urmează să-ţi iei hapul.

Aşa că, postarea de azi e şi începutul capitolului despre farmacia la chinezi. De mâine încolo, o să vedeţi că o să povestesc nu foarte mult, dar vor fi multe poze.

După un stagiu de vreo treizeci şi ceva de ani de fumat, o salbă întreagă de răceli netratate şi sănătate distrusă într-un serviciu cu ture de noapte, taică-meu s-a ales cu un emfizem pulmonar de toată frumuseţea. Credeţi-mă, e o boală foarte tâmpită. Alveolele pulmonare se distrug şi în locul lor rămân bule de aer. Cu cât boala avansează, cu atât ţesutul dispare, bolnavul putând să ajungă în ultimul stadiu să respire numai cu aparatul care să-i pompeze oxigen.

Nu există tratament care să vindece. Doar ceva să încetinească evoluţia.

Dacă tot am fost în China, mi-am zis să caut ceva care să-l ajute. Probabil că sunt milioane de pagini de medicină tradiţională chinezească pe internet, dar din cele care să merite atenţia, nu abureli gen reviste de paranormal, 99,98% sunt în chineză.

Am avut norocul să citesc despre ciuperca-vierme. Dōngchóngxiàcǎo (冬虫夏草) pe chinezeşte, cordyceps sinensis pentru restul lumii. Citeşte mai departe…

Încălţări de cursă lungă

Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat să-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje şi pantofi de călător şi mi-a venit ideea să dezvolt şi la mine subiectul cu umblătorii. Aşa le zic eu pantofilor comozi, adică ălora care îmi permit să stau o zi întreagă în picioare şi să fac paşi mulţi când sunt cu fizioterapia la zi. Că tot veni vorba, încă nu am ajuns la tanti doctor Pătru şi am o vagă bănuială că o să iasă cu scântei, pentru că nu m-a mai văzut de vreo trei ani.

În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisă la experienţe şi provocări nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, aşa rămâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe arătură, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru părinţi – că la garsonieră am hotărât să mă lipsesc de aşa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar şi un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.

În termeni de marketing asta se numeşte consumator fidel mărcii. Hai că n-am uitat chiar tot în şai’şpe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însă când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul aparţine unui produs cu ciclu de viaţă scurt şi cu rată de înnoire rapidă?

Gata cu teoria, că nu vreau să-mi plictisesc şi puţinii cititori! E vorba că mi s-a pus pata pe nişte pantofi şi, ca şi copilul râzgâiat, vreau numai din ăia. Citeste mai departe…

Grupa mică dă năvala

Aştept să se întoarcă Shao Yan la serviciu după vacanţa de Anul Nou Chinezesc şi după cele patru luni de concediu de maternitate. Mi-a spus că nu are decât în telefon poze cu a’ mică şi din China nu se pot trimite MMS-uri spre România. Cred că operatorii noştri nu au protocol cu chinezii.

Până atunci, mai scot din lada cu amintiri una cu copii chinezi. Nu copii chinezeşti

Meşterul din poză e puiul uneia dintre fetele de la Financiar. L-am ginit prima dată în ziua despre care urmează să vă povestesc şi, din grămada de mutrişoare rotunde cu ochi oblici cu care am făcut cunoştinţă atunci, el mi-a rămas în memorie pentru că a fost un fel de comandant de gaşcă. Pe urmă ne-am mai intersectat de câteva ori. La prima reîntâlnire l-am chemat să îi dau ciocolată şi, de cât de expansiv a fost înainte, atunci a fost cât pe ce să intre sub masa maică-si, de ruşine. Pe urmă şi-a revenit, de am ajuns la ultima întâlnire să ceară chiar celebra “poză cu maimuţa”.

Cu vreo câteva zile înainte de o întoarcere în China m-am mailuit cu fata care e la controlling şi i-am zis să fie liniştită, că vineri o să ajung la ea şi o să avem timp berechet să rezolvăm toate problemele. Şi începe tipa pe un ton jalnic, că ştie că vin, că deja şefu-său i-a zis să se pregătească să vină sâmbătă la lucru pentru mine, ea toată săptămâna e plecată şi nu mai ajunge să se ocupe de fie-sa şi blablabla. Nu ştiu cum şi de ce, m-a mâncat pe mine undeva să fac glume proaste şi i-am zis, citeşte mai departe…

新年快乐

Adică An Nou Fericit! China e deja în anul dragonului, noi mai avem vreo câteva ore până atunci.

N-am avut norocul să prind vreun revelion chinezesc în China. În 2009 am plecat spre România chiar în seara respectivă. Tot ce am putut trăi alături de chinezi a fost un imens foc de artificii care m-a însoţit pe tot drumul dintre Hangzhou şi Shanghai.

Cum mie îmi place să-mi imaginez tot felul de chestii, mi-am zis că toate pocnitorile pe o distanţă de aproape 200 de kilometri au fost trase în cinstea mea şi am fost la fel de fericită ca şi chinezii care le trozneau pentru a alunga spiritele rele din anul ce urma să înceapă.

Anul nou chinezesc e unul dintre puţinele momente de peste an când familiile au ocazia să se reunească. Încă de cu vreo lună înainte, la agenţiile de bilete se fac cozi… cât China. Ceea ce vedeţi în poză e ce au surprins cei de la www.china.org.cn în Ningbo, iar ăsta nu e un oraş tocmai mare. Adică vorbim de vreo 3 milioane în mediul urban, 6,5 cu tot cu suburbii.

Pe foarte multe calendare chinezeşti am văzut câte un copil durduliu şi cu pielea feţei neobişnuit de roz. Mi s-a explicat că puştiulică vrea să reprezinte anul nou.

Ce fac chinezii de Anul Nou? Păi chestii legate de familia reunită, masa îmbelşugată, de pe care nu pot lipsi colţunaşii şi, la Beijing, raţa specifică locului. Obiceiurile sunt multe, aşa cum şi China e mare.

Xin Nian Kuai Le!