Prima scanare s-a întâmplat în urmă cu 22 de ore. Văd că bagă la greu: de trei ori pe zi, în ritm de două pagini pe minut.
În cazul că-mi vine să merg să le sparg geamurile, îi găsesc în Florence, Oregon. United States of America – “the land of the free”.
Înca o dovadă de cât pot fi de inconştientă, dar şi de norocoasă. Trebuie să recunosc, după faza asta am ieşit destul de şifonată, dar se putea termina cu mult mai rău. Măcar aşa, de amorul artei, să presupunem că între timp mi-a mai venit mintea la cap.
Prin anul doi de facultate, mă grăbeam să prind trenul de seară. Am plecat din centrul Aradului cu un tramvai şi cu o staţie înainte de gară m-am trezit că eram ultima boabă în ciorchinele care atârna pe uşă. Cu o mână mă ţineam de o bară, un picior îmi era pe scara vagonului, iar celălat în mişcare liberă pe lângă el.
Până atunci nu mi-au transpirat niciodată palmele. Probabil din cauza stresului, poate din cine ştie ce alt motiv, s-a întâmplat fenomenul. La o mişcare mai bruscă a tramvaiului, mi-a alunecat mâna de pe bară şi tot ce am mai putut să fac în fracţiunea de secundă care mi-a mai rămas a fost să mă împing cu piciorul de pe scară ca să cad cât mai departe de roţile ce şi aşa mi-au atins bombeul uneia dintre cizme. Citeşte mai departe…
Pentru că sunt trăznet de răcită şi pentru că, oricum, îmi era în plan să vă povestesc despre el la capitolul “farmacie în China”.
E un sirop de tuse pe care chinezii îl folosesc de vreo câteva secole şi le cam dau dreptate. Pe lângă faptul că are un gust aşa de bun, de îţi vine să-l iei ca pe un desert, e si foarte eficient. Moaie tusea, e un expectorant puternic si calmant al căilor respiratorii.
Conţine doar extracte de plante, miere şi lemn dulce. E şi puţin mentolat, lucru care face să te răcorească exact atunci când ai impresia că-ţi ia gâtul foc. Citeşte mai departe…
Eram prin clasa a opta, iarna, când nea Ceaşcă oprea circulaţia toată ziua şi seara curentul, de ziceai că toţi românii au mortul în casă, stând la lumânări.
Na, în atari condiţii mă pornesc eu dintr-un cartier al Aradului să merg la autogară ca să prind ultimul autobuz spre casă. O plimbare de vreo jumătate de oră, că nici tramvaiele nu circulau. Afară – întuneric, de să-ţi bagi degetele în ochi, noapte fără lună, doar stelele mai pâlpîiau slab, printre fuioarele de negură ce străbăteau cerul, purtate de vânt. Ţineam drum drept, cu privirea agăţată de luminile de la autogara de care mă apropiasem la nici două sute de metri. La o adică, nici nu mai era o altă sursă de lumină în zonă.
Şi la un moment dat mă trezesc că, în loc să iau o gură de aer, iau una de nisip. Rămân vreo câteva secunde nedumerită, întinsă la patruş’cinci de grade pe grămada de balast care îmi ieşise în cale, mă ridic de acolo, o ocolesc, mai fac vreo zece metri şi simt că plutesc. Citeşte mai departe…
Gata cu comentariile năroade! M-am săturat să şterg propoziţii fără sens de la “eleva porno” sau să dau peste nas celor care scriu aberaţii doar ca să-şi lase link spre site-uri de comerţ şi jocuri.
Recunosc, sunt şi oameni care m-au descoperit cautând după bloguri cu dofollow şi cu care am legat un dialog frumos. Chiar şi pentru ei asta e o piatră de încercare.
Dacă eu îmi dedic în unele zile câteva ore ca să scriu ceva, din momentul ăsta va merita să comentaţi doar dacă vă interesează ce citiţi.
Punct. Şi la bună citire.
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să luaţi o mitralieră şi să radeţi tot ce întâlniţi în cale.
Poate mă supraevaluez, dar pretind că aş fi o persoană calmă. Numai că tot calmul ăsta durează săptămâni, luni, uneori ani. Vreme în care adun în mine şi îndes nervi şi frustrări care, când izbucnesc, devastează tot ce prind în cale. La primul job mi-am trecut în palmares o uşă de dulap scoasă de la locul ei cu tot cu balamalele din perete şi o imprimantă trântită de masă de au sărit din ea toate cele.
În China am fost foarte aproape de câteva ori să iau pe câte unul la bătaie, dar am preferat să ies afară şi să mă plimb prin curtea fabricii până îi apuca pe piticii de pe creier durerea de picioare.
Una dintre chestiile pentru care am aterizat acolo a fost faptul că au folosit cinci ani aplicaţia fără să le pese de rezultate. Într-un cuvânt, şi-au băgat picioarele în ea. Cineva le-a spus că trebuie să introducă ceva acolo, ei au luat-o ca pe o corvoadă în plus şi au făcut cum i-a dus capul. Numai că la un moment dat a apărut un controller care a avut pretenţia să poată calcula cât îl costă producţia. Care producţie nici nu era înregistrată în ditamai programul ce avea fix scopul ăsta.
Undeva, pe la mijlocul lui martie, 2010, deci la vreo cinci luni de la începerea proiectului, am reuşit să fac atâta curăţenie în sistem încât să încep să mă gândesc şi la modulul de producţie şi la cum să îi fac să declare timpii reali, nu aburelile standard trecute din vârful pixului în fişele tehnologice. Că nici de alea nu erau siguri.
După vreo lună de încercări, eşecuri şi chinuri, am ajuns la concluzia că-i putem da drumul. Moment în care tipul cu care lucrasem până atunci şi în care îmi pusesem toate speranţele, mi-a spus că el trebuie să aibă grijă de încărcarea maşinilor şi nu mai are vreme de mine. Citeşte mai departe…
Ca un făcut, printre primele cuvinte – intraductibile în limbajul adulţilor – cu care mi-am exasperat părinţii şi bunicii au fost “sisa” şi “ata”. Le-a luat, bieţilor, ceva vreme până să-şi dea seama că demoazela, încă din fragedă pruncie, e cu capul în nori. Pentru că într-acolo îmi îndreptasem eu atenţia. Ce “papa”, ce “apa”? Mie daţi-mi nori şi avioane, că asta mi-e pohta.
Cam pe la şapte ani, când abia începusem să sap bastonaşe cu creionul în hârtie, am prins-o pe maică-mea citind un roman. Mi-a plăcut la culme coperta şi nu m-am lăsat de capul ei până nu l-a reluat cu voce tare. Cum altfel, primul roman din viaţa mea a fost despre nenea Spencer, pilot utilitar la bază, dar care a ajuns să salveze vreo sută de pasageri, punând la sol ditamai Boeing-ul rămas fără piloţi din cauză de intoxicaţie alimentară.
Ştiu, acum subiectul pare un scenariu fumat, made la Hollywood, dar atunci i-a dat destule bătăi de cap lui Fănică – pădurarul, eroul din poveştile bunicului. Băiatul ăla şi Spencer au intrat la concurenţă serioasă în jocurile mele.
Prin clasa a doua, dacă ţin eu bine minte, am văzut prima dată la cinema “Aurel Vlaicu”. Pe urmă l-am mai văzut de vreo zece ori. Ultimele pagini din caiete mi-au devenit loc de mâzgăleli care se doreau schiţe ale avioanelor din film.Citeşte mai departe…
Ultimele cumpărături mari într-ale casei le-am făcut de pe net. Mi-e mult mai simplu aşa. Cum stau în Timişoara, dacă le trebuie ceva părinţilor la Curtici, fac comanda, plătesc şi, pe când ajung vineri seara acasă, găsesc doi oameni fericiţi.
Sunt sigură că, la fel ca mine, tot mai mulţi stau cu mufa de internet în venă şi îşi fac târguielile pe acolo. Nu mi-ar fi trecut prin minte până azi, de dimineaţă, că, făcând chestia asta, pot să şi ajut pe cineva. Îi mulţumesc Georgianei că mi-a lăsat un link spre site-ul lui Claudiu. Cum ea a fost generoasă şi, în loc să-şi pună în comentariu un link propriu, a pus referinţa respectivă, mă simt și eu datoare să vă povestesc și vouă.
Claudiu Dan Bita este un băiat din Zimnicea care de câțiva ani buni e paralizat de la piept în jos. O clipă de ghinion și viața i-a fost nu schimbată, asta e puţin spus. I-a fost dată peste cap. Citeşte mai departe…
Hai să zicem că ar fi o continuare a foiletonului cu dusul la doctor prin China. Păi, după ce a pus mai mult sau mai puţin stetoscopul pe tine, ţi-a luat sânge pentru analize sau pur şi simplu ţi-a măsurat cu trei degete cele trei tipuri de puls recunoscute în medicina tradiţională, urmează să-ţi iei hapul.
Aşa că, postarea de azi e şi începutul capitolului despre farmacia la chinezi. De mâine încolo, o să vedeţi că o să povestesc nu foarte mult, dar vor fi multe poze.
După un stagiu de vreo treizeci şi ceva de ani de fumat, o salbă întreagă de răceli netratate şi sănătate distrusă într-un serviciu cu ture de noapte, taică-meu s-a ales cu un emfizem pulmonar de toată frumuseţea. Credeţi-mă, e o boală foarte tâmpită. Alveolele pulmonare se distrug şi în locul lor rămân bule de aer. Cu cât boala avansează, cu atât ţesutul dispare, bolnavul putând să ajungă în ultimul stadiu să respire numai cu aparatul care să-i pompeze oxigen.
Nu există tratament care să vindece. Doar ceva să încetinească evoluţia.
Dacă tot am fost în China, mi-am zis să caut ceva care să-l ajute. Probabil că sunt milioane de pagini de medicină tradiţională chinezească pe internet, dar din cele care să merite atenţia, nu abureli gen reviste de paranormal, 99,98% sunt în chineză.
Am avut norocul să citesc despre ciuperca-vierme. Dōngchóngxiàcǎo (冬虫夏草) pe chinezeşte, cordyceps sinensis pentru restul lumii. Citeşte mai departe…
Dacă îl ajutăm şi noi. Nu trebuie decât să-l votăm.
Sergiu Jiduc e student la Edinburgh si proiectul său de cercetare, alpinism şi documentare foto/video e pe primul loc în concursul organizat de firma de echipament sportiv Berghaus.
Ca să şi câştige premiul de 2000 de lire sterline pus în joc, are nevoie de cât mai multe voturi.
Puteţi şi voi să-l susţineţi dacă daţi un click aici, vă autentificaţi şi votaţi.
Detalii despre expediţia în care doreşte să pornească puteţi găsi pe site-ul său.
… important e cât şi cum gândesc. (Florian “Moţu” Pittiş)
Vedeţi, domniile voastre? Şi din cauze din astea nu regret eu apusele comuniste vremuri.
Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat să-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje şi pantofi de călător şi mi-a venit ideea să dezvolt şi la mine subiectul cu umblătorii. Aşa le zic eu pantofilor comozi, adică ălora care îmi permit să stau o zi întreagă în picioare şi să fac paşi mulţi când sunt cu fizioterapia la zi. Că tot veni vorba, încă nu am ajuns la tanti doctor Pătru şi am o vagă bănuială că o să iasă cu scântei, pentru că nu m-a mai văzut de vreo trei ani.
În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisă la experienţe şi provocări nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, aşa rămâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe arătură, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru părinţi – că la garsonieră am hotărât să mă lipsesc de aşa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar şi un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.
În termeni de marketing asta se numeşte consumator fidel mărcii. Hai că n-am uitat chiar tot în şai’şpe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însă când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul aparţine unui produs cu ciclu de viaţă scurt şi cu rată de înnoire rapidă?
Gata cu teoria, că nu vreau să-mi plictisesc şi puţinii cititori! E vorba că mi s-a pus pata pe nişte pantofi şi, ca şi copilul râzgâiat, vreau numai din ăia. Citeste mai departe…
Chiar nu mai stiu cum mi-am amintit de chestia asta.
În ultimii doi ani am avut parte de stres cu grămada şi după fiecare tură de scos peri albi la propriu, cam aşa, la vreo două luni după, m-am trezit că e îndeajuns să-mi trec degetele prin păr ca să mă trezesc cu o grămadă de fire în pumni.
Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat tratamentul ăsta în urmă cu nişte ani, dar rareori am avut nevoie de mai mult de o singură aplicare. Citeşte mai departe…
Ce mai zice lumea