Şcolează-l pe chinezul care nu vorbeşte engleză

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să vă vină să luaţi o mitralieră şi să radeţi tot ce întâlniţi în cale.

Poate mă supraevaluez, dar pretind că aş fi o persoană calmă. Numai că tot calmul ăsta durează săptămâni, luni, uneori ani. Vreme în care adun în mine şi îndes nervi şi frustrări care, când izbucnesc, devastează tot ce prind în cale. La primul job mi-am trecut în palmares o uşă de dulap scoasă de la locul ei cu tot cu balamalele din perete şi o imprimantă trântită de masă de au sărit din ea toate cele.

În China am fost foarte aproape de câteva ori să iau pe câte unul la bătaie, dar am preferat să ies afară şi să mă plimb prin curtea fabricii până îi apuca pe piticii de pe creier durerea de picioare.

Una dintre chestiile pentru care am aterizat acolo a fost faptul că au folosit cinci ani aplicaţia fără să le pese de rezultate. Într-un cuvânt, şi-au băgat picioarele în ea. Cineva le-a spus că trebuie să introducă ceva acolo, ei au luat-o ca pe o corvoadă în plus şi au făcut cum i-a dus capul. Numai că la un moment dat a apărut un controller care a avut pretenţia să poată calcula cât îl costă producţia. Care producţie nici nu era înregistrată în ditamai programul ce avea fix scopul ăsta.

Undeva, pe la mijlocul lui martie, 2010, deci la vreo cinci luni de la începerea proiectului, am reuşit să fac atâta curăţenie în sistem încât să încep să mă gândesc şi la modulul de producţie şi la cum să îi fac să declare timpii reali, nu aburelile standard trecute din vârful pixului în fişele tehnologice. Că nici de alea nu erau siguri.

După vreo lună de încercări, eşecuri şi chinuri, am ajuns la concluzia că-i putem da drumul. Moment în care tipul cu care lucrasem până atunci şi în care îmi pusesem toate speranţele, mi-a spus că el trebuie să aibă grijă de încărcarea maşinilor şi nu mai are vreme de mine. Citeşte mai departe…

Zbor

Ca un făcut, printre primele cuvinte – intraductibile în limbajul adulţilor – cu care mi-am exasperat părinţii şi bunicii au fost “sisa” şi “ata”. Le-a luat, bieţilor, ceva vreme până să-şi dea seama că demoazela, încă din fragedă pruncie, e cu capul în nori. Pentru că într-acolo îmi îndreptasem eu atenţia. Ce “papa”, ce “apa”? Mie daţi-mi nori şi avioane, că asta mi-e pohta.

Cam pe la şapte ani, când abia începusem să sap bastonaşe cu creionul în hârtie, am prins-o pe maică-mea citind un roman. Mi-a plăcut la culme coperta şi nu m-am lăsat de capul ei până nu l-a reluat cu voce tare. Cum altfel, primul roman din viaţa mea a fost despre nenea Spencer, pilot utilitar la bază, dar care a ajuns să salveze vreo sută de pasageri, punând la sol ditamai Boeing-ul rămas fără piloţi din cauză de intoxicaţie alimentară.

Ştiu, acum subiectul pare un scenariu fumat, made la Hollywood, dar atunci i-a dat destule bătăi de cap lui Fănică – pădurarul, eroul din poveştile bunicului. Băiatul ăla şi Spencer au intrat la concurenţă serioasă în jocurile mele.

Prin clasa a doua, dacă ţin eu bine minte, am văzut prima dată la cinema “Aurel Vlaicu”. Pe urmă l-am mai văzut de vreo zece ori. Ultimele pagini din caiete mi-au devenit loc de mâzgăleli care se doreau schiţe ale avioanelor din film.Citeşte mai departe…

Dacă tot vrem să cumpărăm electronice de pe net…

Ultimele cumpărături mari într-ale casei le-am făcut de pe net. Mi-e mult mai simplu aşa. Cum stau în Timişoara, dacă le trebuie ceva părinţilor la Curtici, fac comanda, plătesc şi, pe când ajung vineri seara acasă, găsesc doi oameni fericiţi.

Sunt sigură că, la fel ca mine, tot mai mulţi stau cu mufa de internet în venă şi îşi fac târguielile pe acolo. Nu mi-ar fi trecut prin minte până azi, de dimineaţă, că, făcând chestia asta, pot să şi ajut pe cineva. Îi mulţumesc Georgianei că mi-a lăsat un link spre site-ul lui Claudiu. Cum ea a fost generoasă şi, în loc să-şi pună în comentariu un link propriu, a pus referinţa respectivă, mă simt și eu datoare să vă povestesc și vouă.

Claudiu Dan Bita este un băiat din Zimnicea care de câțiva ani buni e paralizat de la piept în jos. O clipă de ghinion și viața i-a fost nu schimbată, asta e puţin spus. I-a fost dată peste cap. Citeşte mai departe…

Cordyceps sinensis

Hai să zicem că ar fi o continuare a foiletonului cu dusul la doctor prin China. Păi, după ce a pus mai mult sau mai puţin stetoscopul pe tine, ţi-a luat sânge pentru analize sau pur şi simplu ţi-a măsurat cu trei degete cele trei tipuri de puls recunoscute în medicina tradiţională, urmează să-ţi iei hapul.

Aşa că, postarea de azi e şi începutul capitolului despre farmacia la chinezi. De mâine încolo, o să vedeţi că o să povestesc nu foarte mult, dar vor fi multe poze.

După un stagiu de vreo treizeci şi ceva de ani de fumat, o salbă întreagă de răceli netratate şi sănătate distrusă într-un serviciu cu ture de noapte, taică-meu s-a ales cu un emfizem pulmonar de toată frumuseţea. Credeţi-mă, e o boală foarte tâmpită. Alveolele pulmonare se distrug şi în locul lor rămân bule de aer. Cu cât boala avansează, cu atât ţesutul dispare, bolnavul putând să ajungă în ultimul stadiu să respire numai cu aparatul care să-i pompeze oxigen.

Nu există tratament care să vindece. Doar ceva să încetinească evoluţia.

Dacă tot am fost în China, mi-am zis să caut ceva care să-l ajute. Probabil că sunt milioane de pagini de medicină tradiţională chinezească pe internet, dar din cele care să merite atenţia, nu abureli gen reviste de paranormal, 99,98% sunt în chineză.

Am avut norocul să citesc despre ciuperca-vierme. Dōngchóngxiàcǎo (冬虫夏草) pe chinezeşte, cordyceps sinensis pentru restul lumii. Citeşte mai departe…

Un arădean va pleca în Peru

Dacă îl ajutăm şi noi. Nu trebuie decât să-l votăm.

Sergiu Jiduc e student la Edinburgh si proiectul său de cercetare, alpinism şi documentare foto/video e pe primul loc în concursul organizat de firma de echipament sportiv Berghaus.

Ca să şi câştige premiul de 2000 de lire sterline pus în joc, are nevoie de cât mai multe voturi.

Puteţi şi voi să-l susţineţi dacă daţi un click aici, vă autentificaţi şi votaţi.

Detalii despre expediţia în care doreşte să pornească puteţi găsi pe site-ul său.

Nu contează cât de lung am părul…

… important e cât şi cum gândesc. (Florian “Moţu” Pittiş)

Vedeţi, domniile voastre? Şi din cauze din astea nu regret eu apusele comuniste vremuri.

Încălţări de cursă lungă

Na, c-am dat-o pe sfaturi practice. M-am apucat să-i comentez lui Aliceee la un post cu bagaje şi pantofi de călător şi mi-a venit ideea să dezvolt şi la mine subiectul cu umblătorii. Aşa le zic eu pantofilor comozi, adică ălora care îmi permit să stau o zi întreagă în picioare şi să fac paşi mulţi când sunt cu fizioterapia la zi. Că tot veni vorba, încă nu am ajuns la tanti doctor Pătru şi am o vagă bănuială că o să iasă cu scântei, pentru că nu m-a mai văzut de vreo trei ani.

În general încerc tot ce-i nou, sunt deschisă la experienţe şi provocări nemaiîntâlnite, dar când mi se pune pata pe câte o chestie, aşa rămâne. Ca un exemplu scos din context, ba ajuns chiar pe arătură, în prezent sunt fan Samsung: telefonul cu care m-au dotat la serviciu, televizorul pe care l-am luat pentru părinţi – că la garsonieră am hotărât să mă lipsesc de aşa ceva, un hard-disk extern, aspiratorul, ba chiar şi un aparat de fotografiat ce l-am primit bonus la televizor.

În termeni de marketing asta se numeşte consumator fidel mărcii. Hai că n-am uitat chiar tot în şai’şpe ani de când am terminat faculta. Ce te faci însă când ai de-a administra un consumator fidel unui model, iar modelul aparţine unui produs cu ciclu de viaţă scurt şi cu rată de înnoire rapidă?

Gata cu teoria, că nu vreau să-mi plictisesc şi puţinii cititori! E vorba că mi s-a pus pata pe nişte pantofi şi, ca şi copilul râzgâiat, vreau numai din ăia. Citeste mai departe…

În caz că vă cade părul

Chiar nu mai stiu cum mi-am amintit de chestia asta.

În ultimii doi ani am avut parte de stres cu grămada şi după fiecare tură de scos peri albi la propriu, cam aşa, la vreo două luni după, m-am trezit că e îndeajuns să-mi trec degetele prin păr ca să mă trezesc cu o grămadă de fire în pumni.

Nu mai ţin minte cine mi-a recomandat tratamentul ăsta în urmă cu nişte ani, dar rareori am avut nevoie de mai mult de o singură aplicare. Citeşte mai departe…

Vittorio Veneto

De ceva vreme îmi tot intră căutări cu Vittorio Veneto, in diferite combinaţii. Nu ştiu să se fi întâmplat în zonă ceva notabil, mai ales cu ecou printre români. Săptămâna asta m-am întâlnit cu Pier şi Paolo şi dacă ar fi fost ceva nu ar fi scăpat să-mi povestească. Poate e cineva interesat sa se mute acolo? În sfârşit!

Vittorio Veneto a luat fiinţă pe malul râului Meschio şi la poalele Prealpilor, prin unirea a două orăşele: Ceneda şi Serravalle. Se află pe drumul spre Belluno şi Cortina d’Ampezzo, la aproximativ treizeci de kilometri de Treviso, capitala provinciei cu acelaşi nume, în regiunea Veneto.

Este un loc foarte aproape de inima italienilor. În apropierea sa a avut loc în Primul Război Mondial bătălia de pe Piave, unde între 24 octombrie şi 3 noiembrie 1918 au murit 300.000 de soldaţi italieni şi 100.000 de ostaşi din trupele austro-ungare, fiind una dintre luptele care au definitivat soarta razboiului. În 2008, când s-au aniversat 90 de ani de la terminarea războiului, întreg Vittorio Veneto a fost tot anul în haine de sărbătoare, punct de maximă atracţie fiind Muzeul Marelui Război (Museo della Grande Guerra) din centrul Cenedei.

Demarcarea dintre cele două foste orăşele e dealul pe care se ridică semeţ Castelul San Martino, în prezent reşedinţa episcopului de Vittorio Veneto. În prezent turiştii au acces doar până la curtea de la intrare. Citeşte mai departe…

De tristă amintire

Am de ceva vreme în mailbox linkul spre filmuleţul la care vreau să vă invit. E vorba de vizita pe care Ceauşescu a făcut-o în Coreea de Nord, în 1971.

În adolescenţă auzisem la “Europa Liberă” că l-ar fi apucat grandomania după o vizită la fratele Kim Ir Sen şi se pare că despre asta e vorba. O să vedeţi în câteva imagini cât de surprins e de ce vede pe stadion şi îi puteţi citi pe faţă fericirea de a se trezi ridicat în slăvi. Păi dacă tovarăşii coreeni i-au putut servi una ca asta, de ce să n-aibă parte şi acasă, şi-o fi spus şi a cerut aparatnicilor săi să adune hoardele care să-i cânte ode. Citeşte mai departe…

Da’ io cu cine votez?

Nu despre asta îmi era în plan pe ziua de azi, dar m-am apucat să citesc “presa locală” şi mi-au căzut ochii pe chipul unui băiat pe care îl cunosc din poveştile mamei sale care, la un moment dat, mi-a fost colegă.

Ştiu că tipul şi-a urmat visul de a ajunge în Anglia pe vremea când era greu să obţii chiar şi viză de turist pentru ţara respectivă. A ajuns acolo, a îndurat viaţă de câine şi a muncit la negru în construcţii până a strâns bani ca să angajeze un avocat care să-i rezolve actele de rezidenţă şi pe urmă de cetăţenie.

Cu cetăţenia britanică în buzunar s-a întors în România, iar din banii pe care i-a strâns în vreo zece ani de muncă de salahor i-a acoperit parţial tatălui său costurile unei operaţii foarte dificile şi a reuşit să-şi ia o garsonieră nu tocmai scumpă în Arad.

Deci un om care merită tot respectul, indiferent din ce unghi ai privi problema. Şi tocmai de aceea mi-a atras atenţia articolul în care i-am văzut poza.

Aşa am aflat de existenţa unei formaţiuni politice, citeşte mai departe…

“Siamo tutti” sau dusul mexicanilor la zăpadă

La un moment dat, pe la sfârşitul lui 2008, am găsit în hotel, în Italia, o trupă de mexicani. De la aceeaşi firmă ca şi noi, ăştia ne-au fost colegi de suferinţă până când am plecat acasă, de Crăciun. Deşi la început ne-am uitat mai încruntat unii la alţii, iar pe parcurs nu am legat mari prietenii, până la urmă ne-am despărţit în relaţii cordiale.

Erau vreo trei ingineri, un şef de calitate şi restul tehnicieni, toţi veniţi la şcolarizare. Aveau un stil de-a dreptul diabolic de a-şi face tot felul de farse unul altuia şi, cu cât cel căruia i-o trăgeau era mai şef, cu atât veselia era mai mare. Poanta preferată le era să-l lase pe câte unul, seara, să vină pe jos de la lucru. Apărea microbuzul, ne urcam câţi eram şi aştemptam să apară restul. Dacă îi auzeam că încep în cor, în stil mieunat, unii mai cu curaj, alţii doar cât să le ţină ritmul primilor, să îi spună şoferului că “siamo tutti”, adică “suntem toţi”, ştiam că lipseşte unul căruia tocmai i se pregătea plimbarea. La început şi şoferii o mai muşcau şi plecau în uralele mexicanilor. Pe urmă s-au obişnuit să facă apelul de seară. Asta pentru că unii dintre cei care au luat-o pe jos au făcut reclamaţii. S-au întâmplat şi faze când stăteam aiurea să vină unul care plecase cu vreun italian şi nu lăsase vorbă, dar şoferul îl aştepta ca să nu aibă probleme.

Cea mai tâmpită chestie de care au fost în stare s-a întâmplat cu aportul meu adus din plin şi am fost şi românii prinşi la mijloc. Citește mai departe…

Grupa mică dă năvala

Aştept să se întoarcă Shao Yan la serviciu după vacanţa de Anul Nou Chinezesc şi după cele patru luni de concediu de maternitate. Mi-a spus că nu are decât în telefon poze cu a’ mică şi din China nu se pot trimite MMS-uri spre România. Cred că operatorii noştri nu au protocol cu chinezii.

Până atunci, mai scot din lada cu amintiri una cu copii chinezi. Nu copii chinezeşti

Meşterul din poză e puiul uneia dintre fetele de la Financiar. L-am ginit prima dată în ziua despre care urmează să vă povestesc şi, din grămada de mutrişoare rotunde cu ochi oblici cu care am făcut cunoştinţă atunci, el mi-a rămas în memorie pentru că a fost un fel de comandant de gaşcă. Pe urmă ne-am mai intersectat de câteva ori. La prima reîntâlnire l-am chemat să îi dau ciocolată şi, de cât de expansiv a fost înainte, atunci a fost cât pe ce să intre sub masa maică-si, de ruşine. Pe urmă şi-a revenit, de am ajuns la ultima întâlnire să ceară chiar celebra “poză cu maimuţa”.

Cu vreo câteva zile înainte de o întoarcere în China m-am mailuit cu fata care e la controlling şi i-am zis să fie liniştită, că vineri o să ajung la ea şi o să avem timp berechet să rezolvăm toate problemele. Şi începe tipa pe un ton jalnic, că ştie că vin, că deja şefu-său i-a zis să se pregătească să vină sâmbătă la lucru pentru mine, ea toată săptămâna e plecată şi nu mai ajunge să se ocupe de fie-sa şi blablabla. Nu ştiu cum şi de ce, m-a mâncat pe mine undeva să fac glume proaste şi i-am zis, citeşte mai departe…

新年快乐

Adică An Nou Fericit! China e deja în anul dragonului, noi mai avem vreo câteva ore până atunci.

N-am avut norocul să prind vreun revelion chinezesc în China. În 2009 am plecat spre România chiar în seara respectivă. Tot ce am putut trăi alături de chinezi a fost un imens foc de artificii care m-a însoţit pe tot drumul dintre Hangzhou şi Shanghai.

Cum mie îmi place să-mi imaginez tot felul de chestii, mi-am zis că toate pocnitorile pe o distanţă de aproape 200 de kilometri au fost trase în cinstea mea şi am fost la fel de fericită ca şi chinezii care le trozneau pentru a alunga spiritele rele din anul ce urma să înceapă.

Anul nou chinezesc e unul dintre puţinele momente de peste an când familiile au ocazia să se reunească. Încă de cu vreo lună înainte, la agenţiile de bilete se fac cozi… cât China. Ceea ce vedeţi în poză e ce au surprins cei de la www.china.org.cn în Ningbo, iar ăsta nu e un oraş tocmai mare. Adică vorbim de vreo 3 milioane în mediul urban, 6,5 cu tot cu suburbii.

Pe foarte multe calendare chinezeşti am văzut câte un copil durduliu şi cu pielea feţei neobişnuit de roz. Mi s-a explicat că puştiulică vrea să reprezinte anul nou.

Ce fac chinezii de Anul Nou? Păi chestii legate de familia reunită, masa îmbelşugată, de pe care nu pot lipsi colţunaşii şi, la Beijing, raţa specifică locului. Obiceiurile sunt multe, aşa cum şi China e mare.

Xin Nian Kuai Le!

Hoaţă în Austria

Merg mai departe cu seria despre furtişaguri pe mapamond. Mi-am amintit despre cum am fost eu de partea cealaltă pentru câteva zeci de minute. Ce pot să vă spun după toată tărăşenia e că, pentru un om care nu poate concepe să ia ce nu e al său, nu poate fi situaţie mai absurdă şi mai umilitoare decât să fie luat drept hoţ.

Prin primăvara lui 2009, în drum spre Italia.

Cred că din toată Austria, eu m-am dus probabil în singura benzinărie care avea o pompa defectă şi m-am oprit drept la aia. Că aşa am eu norocul la ghinioane.

N-am dat importanţă faptului că pompa nu a fost pe zero. Am mai văzut chestia asta şi în România: în momentul în care ridici furtunul, pompa se resetează şi porneşte. Aici n-a făcut nici una, nici alta. Am pus furtunul la loc şi am încercat alt furtun de benzină, de la aceeaşi pompa. Nici cu ăla n-a pornit.

Am dat maşina pe spate să mă mut la altă pompă, moment în care a ieşit o tipă, zbierând la mine. Noroc că a făcut-o în engleză, aşa că am înţeles că vroia să merg înăuntru pentru că m-a prins pe cameră că am luat benzină şi în urmă cu zece minute şi plec fără să platesc. Citeşte mai departe…

Bambi cu mămăligă

O să-mi spuneţi că sunt sadică pentru că pun pe proţap unul dintre personajele nevinovate ale copilăriei.

Vina nu îmi aparţine. Asta a fost explicaţia pe care am primit-o de la italieni când am întrebat ce înseamnă “capriolo”. Eram la masă şi în meniul zilei erau spaghetti al capriolo. Am sperat că e vorba de carne de capră, mai ales că mi s-a părut destul de aiurea să găsesc căprioară în cantina unei fabrici. Mi-au spus pe urmă că în pădurile Prealpilor sunt atât de multe încât au ajuns să fie în meniul curent.

Reţeta ce v-o dau azi nu am ajuns s-o fac. La cât de scumpă e carnea respectivă prin supermarketuri, prefer să-i spun “pass”. Dar poate aveţi prin familie vânători şi o luaţi direct de la sursă.

Am reuşit însă să o gust de vreo două ori la berăria de la Pedavena, loc de triste amintiri pentru mine. Nu de alta, dar duceam băieţii la băute în fapt de seară şi eu trebuia să stau cuminte şi cu cola-n faţă ca să pot să-i şi returnez în bună stare. Başca să nu-mi pun în pericol permisul de conducere.

În schimb Pedavena îmi aduce aminte şi de un loc drag din Italia. Fabrica de bere e foarte aproape de Feltre, un târguşor care şi-a păstrat centrul medieval şi în care în fiecare an are loc o paradă cu cavaleri în armuri şi tot restul tacâmului. Cam cum au început şi pe la noi să se ţină în ultimii ani prin oraşele ale căror cetăţi încă mai sunt în picioare. Citeste mai departe…

The Eagle Has Landed

Vă spuneam aici că urmează să vină barza la fetele care mi-au fost cele mai aproape de suflet in China. Nu numai că a venit, dar se apropie momentul ca mămicile să se întoarcă la lucru.

Din fericire pentru ele, treburile s-au mai îmbunătăţit puţin în China. Până anul trecut concediul de maternitate era de doar două luni. Acum au avut la dispoziţie patru.

În ordinea aterizării, azi avem plăcerea să-l cunoaştem pe tovărăşelul Haofen Fan, bebeul Zhang Min-uţei. Tot el e şi în prima poză, dar într-o variantă mai recentă.

1912 – 2012

E o zi complet aiurea! De fapt vorbesc de cea de ieri, pentru că e trecut de miezul nopţii.

Mi-a trebuit să-mi aduc din China o plapumă de mărimi anormale şi m-am apucat să-i fac un set de lenjerie de pat pe măsură. Am lucrat toată după-masa la chestia asta, plus alte flecuşteţe ce au trebuit cusute şi pentru care mi-a fost lene să scot maşina din cutie. Când am terminat, am măsurat şi mi-am dat seama că a ieşit cu cinci centimetri mai scurtă decât trebuia. Drept e că înainte am măsurat doar o dată şi am tăiat de mai multe ori, adică exact invers de cum zice la proverb.

Maică-mea, sărăcuţa, a stat lângă mine şi ba mi-a făcut galerie, ba a mai ţinut de-un colţ. Când a văzut rezultatul s-a luat cu mâinele de cap, iar eu n-am fost în stare decât să îi dau o replică dintr-un film vechi. I-am zis “mamă dragă, dup-atâta trudă, ne-am ales c-o budă”. Oi vedea în weekendul următor cum oi drege busuiocul. Citeşte mai departe…

Ricotta da Sonia

Se apropie ziua mea şi vreau să-mi terorizez colegii cu o tartă cu ricotta şi migdale a cărei reţetă am prins-o din zbor prin Italia. O să v-o dau şi vouă ceva mai încolo.

Numai că la noi chestia asta pe care eu o situez undeva între brânză spre urdă e aşa de scumpă, că-ţi piere elanul. Cum totul e pe internet în ziua de azi, am dat şi de modul ei de preparare. Am cerut autoarei permisiunea de a vă da şi vouă reţeta şi a fost foarte drăguţă să-mi permită să traduc şi să folosesc pozele ei. Pentru mine, care am crescut cu vaca în grajd, explicaţiile mi se par mură-n gură. Dar nu toată lumea a avut norocul meu, aşa că e bine să se ştie cum se pune brânza la scurs.Citeşte mai departe…

Ăsta da, ghinion

Azi am învăţat ceva. Că dacă văd o maşină buşită pe marginea drumului, să opresc şi să văd de ea. În dimineaţa asta, chiar la intersecţia drumului naţional cu aleea spre fabrică era o maşină de fiţe înfiptă într-un pom. Eu n-am observat decât că era roşie şi decapotabilă. Colegii cunoscători într-ale maşinilor spun că e vorba de un BMW. Deci e clar că e acolo de ceva mai multă vreme, pentru că ei au ajuns înaintea mea.

Cum nu era nicio mişcare în zonă şi nici în maşină nu am observat nimic, atât cât am avut vreme să arunc o privire înainte de viraj, am trecut liniştită mai departe. De obicei la un accident cineva observă când se întâmplă şi anunţă salvarea. Când vezi doar găoacea goală pe marginea drumului te duce mintea că lucrurile au fost deja rezolvate.

Acum văd că sunt două ambulanţe. Vă daţi seama ce ghinion au avut oamenii ăştia? Poate accidentul a fost azi-noapte, au rămas blocaţi de n-au putut să ajungă la telefoane şi pe lângă ei au trecut sute de maşini fără să-şi dea seama cineva.

Actualizare 11.01.2012 Până la urmă s-a rezolvat misterul. Maşina era goală. Colegii care au venit devreme au văzut personajul din maşină vorbind la telefon în jurul ei. Ambulanţele ce le-am văzut au fost venite la un alt accident.

Dar îmi rămâne valabilă învăţătura de minte, să mă opresc şi să văd dacă nu e cazul să acord oarece prim ajutor.